Să continuăm discuția. Am să propun în cele ce urmează un subiect la care, vă rog, în măsura în care timpul și interesul față de subiectul abordat vă permite, să reflectați o bună perioadă înainte de a vă pronunța într-un sens sau altul. Este un subiect destul de delicat și care, la prima vedere, nu oferă cine știe ce răspuns, așa că există posibilitatea ca voi să nu fiți de acord cu ce voi spune în continuare sau să vă apară în minte întrebări de genul „bun, și ce e cu asta?”. Nu știu dacă are vreo relevanță pentru voi dacă precizez faptul că am „rumegat” la aceste idei câțiva ani, în timpul meu liber, cu scopul de a găsi răspunsul la o problemă care nu numai că se cerea rezolvată, dar care pe lângă asta avea și niște implicații pe mai multe planuri concomitent, la nivel psihologic, social și nu numai atât.
Am observat împreună că sentimentul de nesiguranță este dat de conflictul dintre „ceea ce sunt” și „ceea ce vreau să fiu”. Între „ceea ce fac” și „ceea ce ar trebui să fac”. Pentru că nu fac „ceea ce ar trebui să fac” sau pentru că nu sunt „ceea ce ar trebui să fiu”, mă voi simți vinovat, iar sentimentul de vinovăție atrage după sine sentimentul de nesiguranță. Iată de ce propuneam să acordați puțină atenție acestor lucruri, fiindcă subiectul pe care urmează să-l abordăm poate oferi un asemenea răspuns încât o schimbare radicală la nivel psihologic se va putea produce în orice clipă.
Cărăm povara vinei, simțim cum ne apasă pe umeri zi de zi. Pe măsură ce înaintăm în vârstă, vina începe să facă parte din viața noastră. La acest capitol, copiii sunt ceva mai inteligenți decât noi, ei caută rapid să se debaraseze de vină. Pentru ei, vina e ceva care trebuie aruncat, ceva de care te scuturi și trece, iar după aceea pot începe din nou să râdă, să se prostească, să țopăie și să facă ce le trece prin cap. În cazul „oamenilor mari”, problema e mai complicată. Cu timpul, ei își asumă această vină și se obișnuiesc să trăiască cu ea.
Dar, oare ce este vina? Putem să fim atât de atenți, de lucizi, vom putea, oare, să punem toată pasiunea de care dispunem atunci când observăm, astfel încât făcând mișcarea potrivită (asemănătoare că importanță cu cea pe care ar fi trebuit s-o facă musca din mașină mea, pentru a ieși pe fereastră) să ne putem vindeca de vină o dată pentru totdeauna?
Mă întreb dacă fără a fi vindecați complet de vină putem progresa cu adevărat. Dacă vina este prezentă în noi, vom putea vreodată să observăm cu claritate „ceea ce este” în noi înșine? Oare vina nu este cea care ne determină în mod constant să ne dorim să fim altfel decât suntem de fapt? Nu este ea, mă gândesc acum, responsabilă de conflictul despre care tocmai am vorbit, între „ceea ce sunt” și „ceea ce ar trebui să fiu”? Şi mergând mai departe cu ideea, nu cumva vină este cea care alimentează sentimentul de nesiguranță?
Iată cum ajungem, ușor-ușor, la niște probleme cu adevărat profunde. În mod cert, ne vom întreba acum în ce fel putem acționa. Știm, pe de o parte, că sentimentul de nesiguranță este prezent de fiecare dată când vine vorba despre o dependență și pe de altă parte, tocmai am văzut cum vina alimentează sentimentul de nesiguranță. Concluzia ar fi că înțelegând în ce constă vina, vom înțelege un aspect important al existenței noastre umane, o problemă care dacă ar fi rezolvată, ar conduce negreșit către rezolvarea altor probleme importante.
Să ne gândim puțin: este vina un sentiment natural, așa cum este reacția imediată la un pericol iminent? Când vezi un șarpe, sau o prăpastie, imediat corpul reacționează. Oare și vina are aceeași substanță, sau este ceva inventat de oameni, un instrument aplicat pe sistem cu scopul de a putea dirija gândirea cuiva într-o anumită direcție? Urmează să vedem, nu trebuie să tragem repede concluziile.
Revin puțin acum la discuția despre dependența psihologică. Dacă notăm într-o listă tipurile de dependențe, vom observa că oamenii au același fel de dependențe, indiferent de rasă, sex, naționalitate, culoare politică, religie, ș.a.m.d. Şi dacă oamenii au aceleași tipuri de dependențe (pentru că tipul lor variază prea puțin, din punctul de vedere al consistenței, de la un individ la altul), mai putem vorbi despre dependențe PERSONALE ? Nu cumva propriile noastre dependențe, sunt pur și simplu dependențe ce țin mai puțin de natură personală și mai mult de natura umană? Iarăși, un lucru pe care va trebui să-l dezbatem împreună. Fiindcă dacă suntem conștienți de faptul că dependențele noastre reprezintă, în realitate, dependențele întregii rase umane, o mare parte din vină este săltată de pe umerii noștri. Apoi un lucru și mai important, înseamnă că o metodă care a dat roade la nivelul unui individ, în sensul că l-a scăpat de dependențe psihologice, va funcționa și în cazul celorlalți oameni, din moment ce vorbim despre dependența umană și nu despre dependențe personale.