Sarcina pe care mi-am propus-o este una foarte dificilă. Este imposibil să vorbești despre rugăciunea inimiifără să greșești, fiindcă vorbele vor fi spuse de gură despre o rugăciune care este a inimii. Și ce ar putea mintea, săraca de ea, să știe despre inimă? Vedeți câtă nepotrivire în treaba asta?
Mintea pălește totdeauna în fața inimii, fiindcă inima vede întregul acolo unde mintea vede părți. Mintea cunoaște îngâmfarea și competiția, inima efectiv nu poate concepe așa ceva. În lumea văzută prin inimă toate lucrurile se leagă, toate obiectele și fenomenele din jurul nostru devin o parte din Dumnezeu. Copacii, râurile, cerul, soarele, toate sunt parte din Dumnezeu, însă numai inima poate vedea așa ceva. Inima vede bucurie și încântare acolo unde mintea vede doar molecule, materie și legi.
Tu intuiești faptul că este posibil să trăiești centrat în inima, dar cum să faci asta? Cum poți trăi filtrând toată existența prin propria inimă fără să fii distrus? Cum să faci față într-o lume în care ești nevoit să lupți ca să trăiești? Te lupți cu părinții,te lupți cu soțul sau cu soția, te lupți cu copiii, te lupți cu șefii, cu subalternii, te lupți cu tine însuți să fii mai bun și să nu mai greșești, te lupți continuu și iată, pentru tine și relația ta cu Dumnezeu nu mai rămâne niciun pic de spațiu. În final te prăbușești obosit și nu mai știi cine ești, nu mai știi pentru ce te tot lupți, cum de ai ajuns o epavă. Simți că nu mai există viitor, simți că nu mai ai putere să o iei a doua zi de la capăt, să joci același rol stupid, să porți aceleași măști. Simți cum te prăbușești.
Ei bine, exact în momentul în care totul pare pierdut, îți poate apărea pentru prima dată rugăciunea inimii, însă asta se va întâmpla dacă ești pregătit și nu vei rata momentul. Ține minte, rugăciunea inimii este ceva profund, ceva intim, nu se învață la biserică sau la ora de religie. Nu se învață nici când citești Biblia cu atenție maximă, încercând să-i dezlegi misterele. Rugăciunea inimii începe totdeauna cu momentul în care înțelegi că tu ești doar praf pe drum și că așa vei rămâne orice ai face. Ea apare chiar în clipa în care cedezi propriile frâie în mâinile lui Dumnezeu, pentru că îți dai seama cât ești de nesemnificativ, de îngust și de stupid. Am mai spus-o și cu alte ocazii, un om care îi este credincios lui Dumnezeu este un om foarte curajos. Rugăciunea nu este pentru lași. Oricine poate recita o mantră sau poate executa tehnici de respirație stând în poziția lotusului, însă foarte puțini oameni se pot ruga cu adevărat. Rugăciunea înseamnă să dispari, să nu mai exiști, înseamnă să mori pentru ca Dumnezeu să-ți ia locul, să-ți ocupe mintea, sufletul și trupul cu prezenta sa. Și când spun „să mori”, n-o spun tocmai la sensul figurat: cel care se roagă simte efectiv că moare. O postură yoga sau o tehnică de meditație pare foarte logică, însă reține rugăciunea este totdeauna non-logică, fiindcă cel care se roagă, se roagă la cineva inexistent. Iată paradoxul, mintea poate fi convinsă ușor să mediteze la ceea ce numim vid, însă aceeași minte poate fi complet blocată când vine vorba despre rugăciune. Mintea va refuza rugăciunea, va spune: așa ceva este absurd, cum să te rogi unui Dumnezeu inexistent? Mintea va căuta tot felul de argumente prin care va încerca să demonstreze că rugăciunea este ceva lipsit de sens.
În general, un om care trăiește centrat în minte –iar majoritatea oamenilor sunt centrați în minte –are, de regulă, două posibilități: fie este sincer cu el însuși, recunoaște că nu este în stare să se roage și se orientează către meditație, fie se păcălește că are înclinație spre rugăciune și devine un ipocrit. Din cauza asta este plină lumea de ipocriți, fiindcă trebuie să ai mare curaj să recunoști că nu te poți ruga, că pur și simplu nu ești capabil să te ridici la înălțimea rugăciunii. Va trebui să-ți recunoști că nu ești în stare să iubești, că nu ești în stare să te apropii de Dumnezeu, iar asta doare tare și lovește direct în propria ta imagine frumoasă pe care ți-ai creat-o despre tine. Nimeni nu vrea să se simtă incapabil, și nici tu, desigur, așa că vei alege să te prefaci, mai ales că e mai simplu, mai eficient și la îndemână să-i păcălești pe ceilalți că ești bun și iubitor, că ai o relație cu Dumnezeu, ca iubești oamenii, copiii și animalele, când în realitate tu nu cunoști nimic.
Totuși, cine trebuie să aleagăcalea inimii și cine trebuie să aleagă meditația? În mod sigur, dacă ceea ce ai citit până acum nu-ți spune mai nimic și ți se pare lipsit de sens, atunci alege meditația. În caz contrar, s-ar putea să fii potrivit pentru calea inimii, însă nu trebuie să fii foarte sigur de asta. Există, încă, posibilitatea ca mintea să fie cea care face alegerea și să te păcălească atunci când o face. Mintea ta este cea care o să-ți spună că ești potrivit pentru a alege calea inimii și tot ea este cea care te va trimite, astfel, pe un drum greșit. Fii foarte atent, când alegi calea inimii o faci pentru că așa simți, sau o faci pentru că așa consideri tu că este bine? Dacă alegi calea inimii pentru că așa ți se pare că este bine, atunci uită de ea și apucă-te de meditație. Dacă meditația ți se pare inutilă, dacă nu-ți pasă de unde vii, care este scopul vieții, de ce te-ai născut și ce se va întâmpla cu tine după moarte, și dacă tot ce vrei este să-l simți pe Dumnezeu fiindcă fără prezența sa te simți pierdut, dacă nu mai poți merge nici măcar un pas singur, atunci s-ar putea ca rugăciunea inimii să ți se potrivească.
Rugăciunea inimii este pusă în practică, de obicei, de către creștini. Începe prin repetarea expresiei „Doamne, IIsuse Hristoase”, până se ajunge la „Doamne, Iisuse”, apoi la „Iisuse”. Creștinii se opresc, de regulă, aici, însă se poate merge mai departe. Unde se poate ajunge, am să vă spun imediat, însă aș vrea să observăm puțin modul în care această rugăciune vă poate transforma.
De obicei, rugăciunea este percepută de mase ca fiind o discuție între tine și Dumnezeu, în care tu depui mai întâi efort și-i reciți în gând o poezioară care i-ar gâdila orgoliul, apoi, când crezi că Dumnezeu este foarte mulțumit de faptul că l-ai lăudat și l-ai lingușit, începi să-i ceri diverse lucruri: Doamne, fă-mă sănătos, fă-mi copiii mari, bogați și plini de case, fă-mă să mă simt iarăși tânăr și în putere, ocrotește-i pe cei dragi mie și așa mai departe. Oamenii ceva mai inteligenți, dar nu cu mult mai inteligenți decât cei din exemplul de mai sus, se vor ruga pentru binele omenirii, pentru binele celorlalți și, desigur, mascat, pentru binele lor.
Nu numai că să-i ceri ceva lui Dumnezeu îmi pare a fi lipsă de respect, dar acțiunea în sine presupune necunoaștere, necredință și o anumită doză de violență. Tu îi ceri ceva lui Dumnezeu. Tu, cel care spui că Dumnezeu este atotputernic, îi ceri să-ți rezolve niște probleme, lucru care se bate cap în cap cu valorile pe care susții că le respecți. Dacă tu îi atragi atenția lui Dumnezeu asupra rezolvării unor probleme personale, înseamnă că deja l-ai redus la nivelul tău. Ba mai mult, te-ai și pus puțin deasupra lui, fiindcă tu ești cel care îi cere să se uite și prin ograda ta și să-ți mai rezolve problemele pe care le ai.
Înțeleptul știe că Dumnezeu chiar este atotputernic și în consecință niciodată nu cere ceva, niciodată nu are pretenții. El știe că Dumnezeu deja face ceea ce trebuie, iar dacă anumite lucruri se petrec altfel decât și-ar fi dorit el, atunci asta este situația și o acceptaca atare.
În asta constă rugăciunea, să te lași condus de voința divină. Cel care se roagă știe că trebuie să-și dea toată silința să-și facă treaba așa cum se cuvine și că trebuie să muncească cu toată puterea acolo unde este de muncă, dar dacă tot ce și-a propus el iese altfel decât ar fi vrut, atunci primește asta cu sufletul liniștit, fiind mulțumit că lucrurile se petrec după voia lui Dumnezeu și nu după voia ta.
„Doamne Iisuse Hristoase” este o expresie care nu sună atât de împopoțonat, de interesantși de complex precum „AUM”, „RAM”, sau mai-știu-eu-ce mantră magică, dar te poate aduce aproape de tine, și prin asta mai aproape de Dumnezeu. Oamenilor le este foarte greu să cheme în sufletul lor un Dumnezeu pe care nu-l pot vedea, în schimb le este maiușor să-l cheme pe Iisus –Dumnezeu și om în același timp.
Rugăciunea inimii se face constant, nu se practică la o anumită ora și un anumit timp. Oricând îți aduci aminte, spune-ți în minte „Doamne Iisuse Hristoase”. Nu trebuie să te simți vinovat că uiți, tot ce trebuie să faci este să o spui atunci când îți amintești. Ai să vezi, în timp, aceste vorbe îți vor schimba viața. Brusc, într-o zi, fiind în centrul unei discuții aprinse, ești roșu de furie și vrei să-l lovești pe cel care te-a înjurat, te-a jignit și s-a purtat urât cu tine și pe neașteptate te trezești că îți spui: Doamne Iisuse Hristoase. Vei mai putea atunci să-l lovești pe acel om?
Poate că în altă zi vei fi prins într-un joc al ideilor, vei avea mult de lucru și vei uita de tine. Oamenii din jurul tău te vor asalta și-ți vor cere să le rezolvi tot felul de probleme. Volumul de muncă la birou este îngrozitor de mare, totul te apasă, abia dacă mai poți să respiri și dintr-odată îți amintești: Doamne Iisuse Hristoase, și totul devine nesemnificativ în jurul tău. Poate că oamenii se vor agita în continuare, unii vor țipa, alții vor cere de la tine mai mult decât poți duce, dar tu vei rămâne neatins, centrul tău va fi rugăciunea și nu activitatea pe care o desfășori. Deja ai reușit să te rupi de avalanșa de evenimente care îți otrăvește viata.
Apoi, dacă ești puțin mai norocos, într-o zi, când tocmai ai primit o mărire de salariu și când cei din jurul tău te laudă și-ți spun că ești un om foarte inteligent, când munca ta este, pe bună dreptate, recunoscută și apreciată, îți vei aminti de „Doamne Iisuse Hristoase” și vei rămâne neatins de laudele care îți sunt aduse. Vei înțelege că e ceva vechi de când lumea ca oamenii să te laude sau să te urască după bunul lor plac. Când se va întâmpla asta deja poți trece la pasul următor: „Iisuse Hristoase”.
Totul se va petrece în timp, încet-încet, aproape insesizabil, fiindcă cel care se roagă nu se grăbește, el știe că totul este în mâinile lui Dumnezeu și că va putea învăța doar atât cât îi este permis. La unmoment dat, „Isuse Hristoase” devine „Iisuse”, fiindcă cu cât simți mai mult, cu atât cuvintele devin mai lipsite de sens. Ai observat că cu cat iubești mai mult, cu atât ți se pare mai lipsit de sens să o spui? Într-o zi, chiar și repetarea cuvântului „Iisuse” se va opri, rămânând doar prezența lui Iisus, starea de a fi cu Iisus. Iar prezența lui Iisus este prezența lui Dumnezeu și asta nu va fi o închipuire, va fi ceva cât se poate de real. Partea frumoasă a lucrurilor este că ceea ce este obținut prin muncă sinceră, rămâne al tău pentru eternitate și nimeni, indiferent cât s-ar strădui nu ți-l va putea lua.
Caută totdeauna ca atunci când spui „Doamne Iisuse Hristoase” să o și simți. N-o spune ca pe o poezie, încearcă să fii treaz când o spui, să fii atent chiar și preț de o secundă. Dă-ți voie să fii cu Dumnezeu măcar o secundă atunci când rostești numele său. Nu te grăbi, începe cu „Doamne Iisuse Hristoase”, apoi treci când simți că te-ai maturizat suficient de la rostire la simțire. Se va întâmpla ceea ce creștinii numesc a fi starea de „minte coborâtă în inimă”, iar experiența asta te va ajuta să te percepi în raport cu existența complet diferit față de modul în care o faci în acest moment. Vei simți dintr-odată vitalitate, blândețe și multă iubire, iarîntre tine și univers nu va mai exista nici un fel de distanță. Aflat în această stare, fă-ți curaj și fă ultimul pas care îți mai rămâne de făcut și lasă-te răpit de Dumnezeu.