Jocul Realității ne vorbește despre sensul binelui. Acesta se găsește în majoritatea învățăturilor religioase, numai că Jocul realității ni-l prezintă într-o manieră puțin diferită.
Orice jucător este sfătuit să nu creadă în sensul binelui. Pentru jucător, credința într-un sens al binelui este o piedică. Așadar, el va trebui să verifice dacă există acest sens, să-l caute prin metode proprii și, la final, să tragă concluziile.
Jocul Realității nu ne vorbește despre acțiuni bune și acțiuni rele. Aceste acțiuni diferă în funcție de zone geografice, de religie, de cadrul social, de tradiție, deci elemente ce nu pot fi luate în calcul. Ceea ce poate fi considerat a fi bine într-un colț al lumii, poate fi considerat a fi rău în altă parte și invers. În schimb, Jocul Realității ne atrage atenția asupra sensului binelui: el poate fi intuit, poate fi simțit, dar nu poate fi practicat. Se poate spune că acțiunile jucătorului care cunoaște sensul binelui vor fi corecte, dar nu se poate spune despre acestea că vor fi bune sau rele.
Binele, devenind acum o noțiune relativă, privit prin prisma celor afirmate până acum, poate genera în jucător dorința de orientare către direcția opusă, ajungându-se la situația nedorită în care acesta se agață de un sens al răului inventat, despre care Jocul Realității ne spune că nu are o existență de sine stătătoare și că își are sediul în imaginație. Regula jocului presupune folosirea imaginației doar în scopuri bine definite, deci, jucătorul va trebui să verifice afirmațiile făcute de Jocul Realității în acest sens. Dacă va descoperi și va înțelege chiar el că sensul răului își are sediul în imaginație și că imaginația necontrolată intră în conflict cu regulile de bază ale jocului, va renunța la acest sens imaginar, întâlnind pentru prima dată sensul binelui.
Pentru jucătorii interesați, expun în cele ce urmează trei principii care generează și fac să pară real sensul răului:
-cred în sensul răului și acționează prin acesta persoanele care suferă și devin (în termenii descriși de psihologia clasică) conștiente de această suferință. Când suferință este prea mare, sensul răului pare atât de real încât persoana în cauză nu mai are decât două alternative: fie ucide, fie se sinucide.
-combustibilul cu care se alimentează sensul răului este dorința de a schimonosi realitatea pentru ca aceasta să poată fi folosită în scopuri proprii. Din nou, Jocul Realității ne atrage atenția că realitatea este „ceea ce este” și că dacă jucătorul nu este atent, el poate inventa o realitate către care să tindă, și către care își va canaliza eforturile, în speranța realizării scopului propus. Când am vorbit în expunerea anterioară despre Jocul Realității, am spus că sunt foarte puțini cei care îl practică așa cum trebuie. Iată unul dintre motive.
-sensul răului este generat de forțe mecanice. Această afirmație demontează încă de la început ideea existenței unui „rău conștient”, în termenii acceptați de Jocul Realității referitor la conștientă. În concluzie, cel care face rău nu se poate abține, sau, mai exact, asupra sa acționează un număr mare de forțe mecanice cărora individul nu le poate face față. În această idee, Jocul Realității ne arată cum este corect să privim iertarea. Aceste lucruri trebuie verificate de către jucător.
Una dintre principalele forțe care mențin activ sensul răului, tot o forță mecanică, este forța de implicare, sau, cum i se mai spune, forța de identificare. Jucătorul va trebui să cunoască bine această forță, care, la origine, are rol de protecție. Concomitent cu aceasta, jucătorul va trebui să-și creeze prin forțe proprii un mecanism conștient de protecție, o barieră pe care el o va folosi temporar și care îl va ajuta în momentul în care forța de identificare își va slăbi influență asupra sa, iar el va cădea sub influența altor legi pe care, pentru moment, nu le cunoaște. Construirea acestei bariere reprezintă o muncă pe care jucătorul va trebui să o facă cu mare atenție, căutând să-și cunoască din timp punctele slabe. În acest context, munca de grup ajută.