Izvorul de Jad
Dragi prieteni, pentru că ceea ce se scrie aici are legătură cumva cu materialele mele de pe Softpedia de acum câţiva ani şi pentru că tocmai m-am retras recent din funcţia de moderator de acolo, consider că este o idee bună să lămurim anumite aspecte legate de munca mea de până acum, de modul în care aceasta va decurge în viitor, care este poziţia noastră, a unora faţă de ceilalţi în cadrul acestui topic, ș.a.m.d.
Constat cu surprindere că materialele scrise acum câţiva ani nu au fost date uitării. Sincer să fiu, eu n-am ţintit atât de departe: am considerat totdeauna că dacă scriu acolo ceea ce trebuie să scriu este suficient. Într-un mod cu totul neaşteptat, nu numai că s-a citit ceea ce am scris, dar unii dintre voi chiar doresc să meargă mai departe în căutările lor.
Pe Softpedia mi-am încheiat activitatea pentru că prezenţa mea acolo nu se mai justifică. Le mulţumesc tuturor prietenilor de pe Softpedia, moderatorilor şi conducerii de acolo, o echipă de oameni excepţionali care m-au lăsat să mă exprim aşa cum doresc şi, mai mult decât atât, mi-au acordat încredere şi m-au lăsat să moderez o arie cu o importanță deosebită.
Iată-ne acum, aici, pe forumul deschis de Opo, care a făcut toate acestea din dorinţa de a împărtăşi cu voi experienţele prin care el însuşi trece, din dorinţa de a merge pe cale împreună cu colegi asemenea lui. Cu Opo sunt prieten de când am început să scriu pe Softpedia, vorbim rar pe messenger, însă n-am crezut că va da dovadă de o asemenea voinţă încât să adune materialele, să le pună cap la cap şi să alcătuiască un forum pe această temă. Cum tot aşa, nu m-am aşteptat că vor fi mai mult de 2 - 3 membri.
Topicul de faţă, denumit de mine „Izvorul de Jad” este un topic unde vor fi discuţii libere despre calea spirituală a fiecăruia, indiferent care este aceasta şi despre posibilităţile de evoluţie ale fiecăruia. Problema principală cu care mă confrunt este că îmi e din ce în ce mai greu să scriu sau să vorbesc despre asta. Din nefericire, distanţa dintre noi se măreşte atât de tare încât la un moment dat e posibil să nu vă mai pot comunica ceea ce descopăr zi de zi în mine şi în realitatea înconjurătoare. Land a ales să nu vorbească, îl înţeleg perfect, pentru că efectiv NU AI despre ce să vorbeşti, eu încerc să mă menţin la linia de plutire astfel încât să pot vorbi cu voi în continuare.
Pentru a putea discuta despre lucrurile de interes comun de pe topic, sunt două posibilităţi: fie îmi cobor frecvenţa de vibraţie şi vin, cum s-ar spune „în lumea voastră, a căutătorilor”, fie vă ridicaţi voi înşivă nivelul de vibraţie şi discutăm într-un alt mod. Acum câţiva ani, când am început să scriu pe Softpedia am ales prima variantă şi am coborât frecvenţa de vibraţi, acum este rândul vostru să o puneţi în aplicare pe a doua şi să veniţi în lumea mea.
Ca o concluzie, topicul de faţă este despre orice are legătură cu spiritualitatea şi cu posibilitatea prin care voi aţi putea face un salt important în evoluţia spirituală. Sunt aici ca prieten, nu ca învăţător.
Puteţi întreba orice doriţi, cu condiţia că întrebările voastre să vă fie folositoare şi să nu fie adresate doar de dragul de a fi adresate. Dacă doriţi să comentăm împreună anumite pasaje din cărţile scrise de cei pe care îi citiţi, simţiţi-vă liberi să postaţi citatele, apoi să lămurim împreună la ce se referă acele pasaje.
Cuprins
1. Despre trezire; 2. Începutul călătoriei; 3. Discuții despre activitatea mentală; 4. Despre frică; 5. Despre atenția cu dublă direcție; 6. A patra cale - elemente practice; 7. Emoțiile negative; 8. Despre multitudinea de euri; 9. Relația Maestru - Discipol; 10. Despre grupDespre trezire
„Problema principală cu care mă confrunt este că îmi e din ce în ce mai greu să scriu sau să vorbesc despre asta.” - poţi să explici mai detaliat ce ai vrut să zici?
Opo: Îţi spun eu ca şi căutător, cum văd eu lucrurile.
Când a început Om_de_jad să scrie pe Softpedia nu a adus nimic nou în informaţiile pe care eu le aveam despre „A patra cale” sau „Calea omului şmecher”. Informaţiile respective „le fumasem” wink cam cu 8 ani înainte şi găsisem informaţia extrem de atrăgătoare pentru mintea mea. Din păcate acum 8 ani de zile deşi erau mai mulţi prieteni interesaţi de scrierile lui Gurfjieff nu ştiam cum să integrăm în mod corect informaţiile respective. Ceea ce a adus nou Om_de_jad nu era informaţia, ci faptul că el trăieşte „A patra cale”, şi asta am observat-o din limpezimea posturilor sale. Din acest motiv am şi decis să comunic cu el. În viaţa de zi cu zi suntem bombardaţi cu o infinitate de emoţii, gânduri, feelinguri, stări, informaţii, atât de multe încât nu mai le putem diferenţia. Între lucrurile cu care suntem bombardaţi există şi fragmente de realitate însă nu putem să distingem între realitate şi memorie sau imaginaţie. Când am început să comunic cu Om_de_jad nu eram în stare să fac nici măcar 5 minute de meditaţie şi la drept vorbind detestam ideea de meditaţie, iar Om_de_jad mi-a recomandat să nu forţez ci să fac doar atât 5 minute dar zilnic. După câteva luni am ajuns să reuşesc să mă focalizez cele 5 minute şi am crescut la 15 minute. Încă nu sunt încântat de capacităţile mele meditative, dar de ce sunt încântat este că (şi am mai scris într-un post asta) multe din lucrurile scrise de Om_de_jad nu mai sunt teorie ci lucruri palpabile. A învaţa să mergi pe cale se aseamănă cu a învaţa să mergi într-o oarecare măsură: când erai mic nu puteai să mergi şi cred că nimeni nu putea să îţi explice cum se face asta, ai descoperit-o ridicându-te şi căzând de nenumărate ori. Aşa şi cu descoperirea realităţii, Om_de_jad ne dă un indiciu, şi ţine de noi să medităm până când devine ceva natural să fim în respectiva realitate. Feelingurile de EU sau cel de trezire le avem în noi, şi apar uneori spontan, le putem vedea pentru o clipă, dar imediat ne întoarcem la treburile noastre, iar când ne punem să le observăm devin transparente şi fără sens. Dacă copilul nu vrea să înveţe să meargă, părinţii nu pot să facă nimic pentru el, cu atât mai mult în domeniul spiritual, căci dacă a merge ţine de designul nostru ca oameni şi de instinctul de conservare, evoluţiei spirituale i se opun multe forţe, ea nu a fost integrată în design, e o anomalie.
Întrebarea mea ar fi fost: Cum să facem ca acele realităţi pe care le simţim sau intuim să devină o realitate continuă?
Răspunsul l-am primit deja de la Om_de_jad: „prietene, e de muncă, e mult al dracului de muncă… problema e că eu nu pot să muncesc pentru voi.”
Om_de_jad: Nu ne sună deloc bine când ni se spune că trebuie să muncim. Partea proastă este că şi dacă vrem să muncim, nu ştim exact în ce direcţie. Pentru că v-am promis că pe acest forum voi spune cu totul altfel de lucruri despre care nu puteam vorbi dincolo, am să încep prin a vă dezvălui, la început câte puţin, apoi, pe măsură ce începeţi să lucraţi şi să evoluaţi voi înşivă, din ce în ce mai mult, câteva informaţii care vă pot ajuta să înţelegeţi în primul rând în ce fel de lume trăiţi, care sunt posibilităţile voastre reale de a evolua şi unde puteţi ajunge.
Am să încep cu un mic citat dintr-o poezie cunoscută a omului treaz Ion Barbu, perceput greşit de unii (chiar şi de buni prieteni ai dânsului) ca fiind poet:
-----------------------
Isarlâk
“Pentru mai dreapta cinstire
a lumii lui Anton Pann”
La vreo Dunăre turcească,
Pe şes veşted, cu tutun,
La mijloc de Rău și Bun
Pân'la cer frângându-şi treapta,
Trebuie să înflorească:
Alba,
Dreapta
Isarlîk!
----------------------
Aşa este poziţionată planetă noastră, Pământul, este aşezată „La mijloc de Rău şi Bun”. În cadrul Jocului Realităţii, noi considerăm întregul univers ca pe o bandă aproape completă de frecvențe de vibraţie. Dacă privim cu atenţie schema pe care am s-o fac în continuare, veţi înţelege mult mai uşor de ce anumite lucruri sunt pe planeta noastră aşa cum sunt. Nu sunt deloc priceput la desen, voi încerca să alcătuiesc o schemă cu frecvențe de vibraţie în care să includ şi planeta noastră.
Atrag atenţia asupra faptului că poza de mai sus nu conţine un adevăr absolut. Este o schemă care interpretată bine, vă ajută să intuiţi cu uşurinţă unele probleme foarte importante ale voastre şi ale lumii în general, şi vă va ajuta pe parcurs să eliminaţi o serie de conflicte care în momentul de faţă vă fac să pierdeţi din energie.
Alegem pentru început o axă cu vibraţie zero, şi o undă, ambele desenate de mine cu negru. Maximele şi minimele undei respective nu au importanţă ca valoare, doar în treacăt spunem că ele pot atinge praguri foarte mari atât într-un sens pozitiv cât şi într-un sens negativ. În cazul acestei scheme, pozitiv sau negativ se referă la polaritate, nicidecum la nişte norme morale sau la noţiunea de bine şi rău.
Cu albastru este marcat Pământul, iar cu galben este marcată Luna noastră. Celelalte linii de culori diferite le vom numi „influenţe”. În realitate, ele sunt tot frecvențe care pot fi reprezentate grafic sub formă unor sinusoide, sunt asemănătoare cu sinusoida neagră. Nu le-am desenat ca sinusoide ca să nu creez confuzie. Am preferat să le colorez diferit, pentru a atrage atenţia asupra faptului că ele sunt diferite atât ca amplitudine cât şi ca frecvenţă de vibraţie.
Aşa cum puteţi observa din schemă, anumite „influenţe”, ating într-o măsură mai mică sau mai mare planeta noastră. În impact cu planeta, aceste frecvențe îşi schimbă continuu frecvenţa şi amplitudinea. De exemplu, putem spune că Luna primeşte influenţe sau informaţii sub formă de vibraţii modificate de Pământ, tot aşa cum noi, spre exemplu, cădem sub incidenţa influenţelor modificate la impactul cu Soarele. Soarele, la rândul său primeşte influenţe modificate de galaxii şi putem specula că însuşi universul este influenţat.
Vom numi Absolut, miezul tuturor lucrurilor. Absolutul nu este influenţat, nu are formă, iar în el influenţa există doar ca posibilitate. Prima influenţă, izvorul tuturor lucrurilor, SURSA tuturor influenţelor, va fi denumită Legea lui Trei. Manifestarea începe prin această lege şi presupune o forţă activă, una pasivă şi o forţă neutră. Modul în care Absolutul trece în manifestat şi devine Legea lui Trei, sau „prima lege”, este dincolo de posibilitatea noastră de înţelegere; putem spune că este o minune. Mai departe, Legea lui Trei se multiplică şi o nouă „lume este creată”. Această „lume” va conţine pe de o parte imaginea pură a Legii lui Trei, respectiv forţa activă, forţa pasivă şi cea neutră, iar în manifestat, forţa neutră va fi reprezentată în lumea a doua de moştenirea celor trei forţe.
Hai să facem o mică schemă:
Absolut
|
---> Lumea 1 - Legea lui Trei (forţa activă - imagine din Absolut, forţa pasivă şi forţa neutră)
.....|
.....------>Lumea 2 - Legea lui Trei + [Trei ca forţă neutră, imagine reflectată în manifestat a Legii lui Trei din lumea 1] - va fi guvernată de 6 legi
apoi avem Lumea 3 - guvernată de 12 legi (şase legi moştenite din Lumea 2 şi 6 legi proprii, ca forţă pasivă în Lumea 3)
apoi avem Lumea 4 - guvernată de 24 legi (12 legi moştenite din Lumea 3 care joacă rol de forţă activă şi încă 12 legi proprii).
*
Nu voi continua cu schema de mai sus, pentru că este foarte greu de înţeles din prima, mă limitez la a spune că imaginea legilor moştenite dintr-o lume superioară (prin superior înţeleg mai aproape de Absolut) reprezintă influenţe pozitive, iar celelalte legi manifestare în Lumea respectivă ca o necesitate, ca suport pentru propria existenţă, ca fiind influenţe negative. Aceasta este, de fapt, noţiunea de bine şi de rău definită corect, în cadrul Jocului Realităţii.
Vă rog să nu vă faceţi griji dacă nu înţelegeţi aceste noţiuni din start. Lăsaţi pentru moment lucrurile aşa cum sunt, înţelegerea lor va veni pe parcurs. În plus, putem discuta.
Am spus cu alte ocazii, că energia noastră nu poate sta pe loc: ceea ce nu evoluează, involuează. Acum vedeţi foarte clar şi de ce: primind continuu influenţe din diverse zone ale universului, nu ne putem menţine pe loc. Puteţi vedea în poza de mai sus cu uşurinţă cum nouă ne este imposibil să rămânem pe loc, să ţinem lucrurile pe loc. Cu această ocazie, am dezlegat şi misterul postului meu de pe Softpedia, intitulat „Necesitatea religiei”. Religia nu este necesară pentru că „ne învaţă să fim mai buni” sau pentru că „ne învaţă să ajutăm băbuţele să traverseze strada”. Religia este necesară fiindcă fără ea cazi sub incidenţa influenţelor cu frecvenţă de vibraţie inferioară.
Pentru început atât.
Opo: Ce înţeleg eu din ce ai expus este că pe Pământ se manifestă anumite legi proprii, mecanice cu care ne e foarte uşor să rezonăm deoarece nu necesită nici un efort din partea noastră (instinctul de hrănire, de reproducere, de supravieţuire) şi care sunt necesare evoluţiei sistemului global, şi mai sunt nişte forţe moştenite de la „lumea” imediat superioară care ne sunt accesibile şi pe care dacă le permanentizăm facem un salt „spiritual”. Mai văd de asemenea că Legea lui Trei este prezentă din lumea 1 până în ultima lume a manifestării ceea ce explică excepţiile de la regulă în cazul unor fiinţe care se iluminează spontan.
Tot acum îmi explic necesitatea muncii de care spuneai. Munca este procesul prin care selectăm o lege moştenită (şi către care avem deschidere), şi prin orientarea energiei noastre asupra ei, o facem să devină preponderentă; în acelaşi timp nu vom mai hrăni cu aceeaşi cantitate de energie vechile obiceiuri şi rezonanţe, ceea ce va face să se piardă din efectul hipnotic pe care îl au asupra noastră. Constanta reprezintă sens ascendent, poticnirea reprezintă sens descendent, energia hrăneşte vechiile obiceiuri.
„Legea lui Trei susţine că orice există în manifestare este rezultatul interacţiunii a trei forţe numite pozitiv-activ, negativ-pasiv şi neutru. Cel mai adesea omul este conştient doar de existenţa forţelor pozitivă şi negativă şi ignorăm existenţa celei de-a treia.”
Observ că felul cum se moştenesc legile lumilor superioare în lumile inferioare se face tot după legea lui 3 adică :
lumea 1 ABSOLUT - legea lui 3
În lumea 2 cele 3 legi ale lumii 1 joacă rol de FORŢĂ NEUTRĂ
În lumea 3 cele 6 legi ale lumii 2 joacă rol de FORŢĂ PASIVĂ
În lumea 4 cele 12 legi ale lumii 3 joacă rol de FORŢĂ ACTIVĂ
În lumea 5 cele 24 legi ale lumii 4 joacă rol de FORŢĂ NEUTRĂ
În lumea 6 cele 48 legi ale lumii 5 joacă rol de FORŢĂ PASIVĂ
În lumea 7 cele 96 legi ale lumii 6 joacă rol de FORŢĂ ACTIVĂ
Pe raza creaţiei descrisă de Gurdjieff Pământul este lumea 6 şi ca urmare cele 24 de legi moştenite din lumea 5 (lumea planetelor) acţionează că forţă pasivă pe Pământ. Ce înseamnă acest lucru şi ce însemna din punct de vedere al muncii dacă respectivele legi aveau un rol neutru sau activ? De asemenea această schemă nu reprezintă modul de folosire al lumii care a fost dat cu ocazia Big Bang-ului, ci un model prin care noi Pământenii putem să înţelegem „cam cum stă treaba”.
Om_de_jad: Dacă legile respective aveau un rol activ, planeta noastră n-ar fi existat; probabil că ar fi existat doar o „zonă gazdă”, aşa cum este galaxia în care ne aflăm. Dar pentru că întrebarea ta se referă la cu totul altceva, putem face nişte speculaţii: aşadar, dacă legile respective ar fi avut un rol activ, pe de o parte n-ar mai fi existat noţiunea de „rău”, aşa cum o cunoaştem, dar nici noţiunea de „liber arbitru”. Pe de o parte nu s-ar mai fi născut oameni cu malformaţii genetice, pe de altă parte nu s-ar mai fi născut nici genii. Desigur, sistemul de hrănire ar fi fost cu totul altul - probabil că s-ar fi făcut automat, pe baza unor alte principii - în tot cazul, n-ar fi existat aşa-numita „luptă pentru supravieţuire”. De asemenea, posibilitatea de evoluţie spirituală ar fi fost aproape cu desăvârşire anulată. Iată de ce:
Aşa cum stau lucrurile pe Pământ, legile moştenite din Lumea 5 au rol pasiv, legile mecanice de aici, de pe Terra, au rol activ (şi simţim asta din plin, zi de zi suntem măcinaţi de tot felul de pasiuni, de dorinţe mai mult sau mai puţin onorabile, ș.a.m.d.) şi lipseşte forţa neutră. Forţa neutră, şi de care avem nevoie, în cazul nostru, este „cincea funcţie”. A cincea funcţie joacă rol de catalizator în completarea triadei de pe Terra. Dacă vreţi s-o spunem altfel, până când omul nu-şi trezeşte „a cincea funcţie”, scopul pentru care el există aici nu este atins, iar fiinţa în cauza este incompletă. În concluzie, fără ca a cincea funcţie să fie trează, omul va fi toteauna influenţat fie de forţele active mecanice de aici, fie de forţele pasive din lumea 5 - caz foarte rar (sunt acei puţini oameni care se nasc cu un echilibru profund de la mama natură), dar iarăşi nu ar fi bine, pentru că aceşti oameni n-ar mai putea evolua, lipsind frustrarea generată de forţele active mecanice de pe Terra, care să-i îndemne să păşească pe cale.
În cazul în care moştenirea din Lumea 5 ar fi o forţă activă, fără doar şi poate că ar fi haos. Eu, unul, nu reuşesc să definesc nimic legat de treaba asta. Probabil că ar fi o mare harababură, o aglomerare de molecule aşezate aleator.
Interesant e ce se întâmplă cu omul în situaţia în care nu reuşeşte să-şi trezească a cincea funcţie, însă sunt lucruri despre care vom vorbi pe parcurs.
Dacă punem raza creaţiei pe eneagramă, Pământul se află înaintea primului hiatus (pe sensul evolutiv de la lumea 7 către Absolut), ceea ce mă trimite cu gândul la următoarea întrebare: este a 5-a funcţie o modalitate de a trece către lumea imediat superioară, sau e o modalitate de a avea direct acces la Absolut (triunghiul hiatus 1 – hiatus 2 - Absolut)?
Om_de_jad: Este o modalitate de a trece către lumea imediat superioară. Omul care are a cincea funcţie trează are direcţie, spre deosebire de ceilalţi oameni, care merg încotro bate vântul. Dacă observi, oamenii obişnuiţi nu ştiu exact pe cine e bine să urmeze. Chiar şi cei care citesc aici pe forum, nu sunt 100% siguri că ceea ce spun eu le foloseşte. Dacă apare altcineva care să le spună altceva, în funcţie de cât va fi acea persoană de convingătoare, ei îi vor acorda mai multă sau mai puţină importanță. Aceşti oameni nu ştiu dacă direcţia către care indic eu este corectă, pentru ei toate doctrinele religioase sunt la fel, toate indicaţiile date de cei care se pretind a fi iluminaţi sunt la fel, nu au o unitate de măsură cu ajutorul căreia să evalueze, nu ştiu exact dacă să se bazeze pe mine, pe alţii, sau nu. Poate că Gurdjieff e mai bun, sau poate Krishnamurti e mai bun, sau poate că Osho este mai bun, ori poate Buddha sau Iisus...
Nu acelaşi lucru se întâmplă cu omul care şi-a trezit a cincea funcţie. Acest om ştie încotro se îndreaptă, are direcţie, s-a săltat din lumea haosului în care se zbat oamenii obişnuiţi. Pentru omul cu a cincea funcţie trează, calea este reală, nu este un hobby sau o poveste cu zâne. Nu contează dacă omul cu a cincea funcţie trează intră în contact cu mine, cu altcineva sau cu nimeni, el va merge pe cale în direcţia potrivită indiferent ce i se întâmplă pe parcurs. E posibil să întârzie, e posibil să meargă lent uneori, dar calea nu va fi niciodată abandonată. Mai mult decât atât, odată ce a cincea funcţie este activată, ea te va însoţi şi te va ghida chiar şi în următoarea viaţă.
Vedeţi voi, oamenii sunt diferiţi, existenţa nu este deloc comunistă. De exemplu, eu şi Land ne-am născut cu a cincea funcţie parţial activată. Munca noastră a constat în a desăvârşi activarea celei de-a cincea funcţii, nu în trezirea ei. Se întâmplă ca eu vorbesc despre trezire, despre a cincea funcţie, despre conştiență, iar cei din jur văd asta ca pe o poveste, nu ca pe ceva real. Pentru ei, ceea ce spun eu aici e cumva S.F., în nici un caz nu e ceva care să poată face parte din realitatea cotidiană. Ca să explic mai bine, eu am auzit prima dată despre trezire citind „A patra cale”, însă în momentul în care am citit despre asta, mi-am dat seama că deja mă trezisem cu ani în urmă; citind acea carte abia mi-am explicat ce se întâmplă cu mine. Eu m-am trezit pe la 4 ani, dar am considerat că e ceva normal şi că toţi oamenii sunt aşa. Desigur, la vârsta de 4 ani a fost un fel de flash care se repeta din când în când, însă în momentul în care am citit despre „A patra cale”, despre atenţia cu dublă direcţie şi despre amintirea de sine, eu deja ştiam la ce se referă. Munca a constat nu în a identifica ce este aceea „amintire de sine” ci în a face ca această stare să devină ceva stabil şi accesibil oricând doresc.
Deşi nu este comunistă, existenţa nu-şi bate joc de nimeni. Ceea ce este obţinut prin muncă şi efort personal nu îţi poate fi luat şi te va însoţi pretutindeni. În mod sigur, cu mult timp în urmă am muncit pentru a-mi descoperi propriul sine. Numai aşa îmi pot explica faptul că la vârsta de 4 ani m-am trezit fără să fi auzit în viaţă mea despre asta. Şi să nu credeţi că acum nu muncesc în continuare. Viaţa nu este o ecuaţie care trebuie rezolvată, călătoria nu se termină niciodată, doar că se desfăşoară pe alt nivel. Şi nivelul se schimbă brusc, o dată cu trezirea celei de-a cincea funcţii.
Opo: Hmm, nu am fost eu prea bun la matematici însă logica îmi spune că dacă Om_de_jad şi Land s-au născut cu a cincea funcţie parţial activate, iar lui Land i-au trebuit 10 ani şi lui Om_de_jad 12 ani , atunci afirmaţia „prietene, e de muncă, e mult al dracului de muncă” are mult, mult sens.
Totuşi sunt curios de acel hiatus, a cincea funcţie, amintirea de sine şi atenţia cu dublă direcţie. Omului îi este extrem de uşor să se complacă în cele 24 de legi mecanice proprii lumii 6 în care trăieşte şi care jocă rol de forţă activă, simte mai mult sau mai puţin şi cele 24 de legi împrumutate de la lumea 5 şi care au rol de funcţie pasivă. Jocul realităţii spune că amintirea de sine şi atenţia cu dublă direcţie fac să se trezească a 5-a funcţie. Sunt amintirea de sine şi atenţia cu dublă direcţie manifestări ale legilor din lumea 5? În cazul hiatusului care este energia exterioară procesului care adăugată la amintirea de sine şi la atenţia cu dublă direcţie, face că procesul să continuie şi nu să se oprească?
Amintirea de sine la rândul ei poate lua două direcţii: prima este cea la care făceai referire ca hobby este o direcţie mecanică, mai exact pe parcursul unei zile ai de făcut 10 flotări, o plimbare în parc, citit revista presei, 10 Ave Maria, şi 5 minute de amintire de sine. Cealaltă direcţie este un demers conştient în care ai ca şi combustibil lehămitea de viaţă incorectă pe care o duci, şi foloseşti atenţia şi observaţia pentru a rămâne în domeniul conştiinţei şi a nu aluneca în obişnuinţă. Şi aici e posibil că amintirea de sine să devină o a două natură cu timpul, însă această „a doua natură” spre deosebire de obişnuinţă este light, uşoară, naturală, pe când obişnuinţa este mecanică, duce la adormirea conştiinţei şi poate fi dureroasă (resimţită psihologic). Oricum, trecerea de la un proces mecanic (când faci ceva mecanic la început deoarece îi intuieşti valoarea) la unul conştient (când faci acelaşi lucru dar deja simţi că e corect ceea ce faci) ţine de miracol, însă pregătirea „laboratorului” pentru minunatul experiment ţine până la urmă de fiecare dintre noi. În lipsa pregătirilor miracolul poate că se petrece, doar că noi, neavând instrumentele necesare observării o să trecem pe lângă el fără a-l vedea.
Om_de_jad: Amintirea de sine şi atenţia cu dublă direcţie sunt metode care au ca scop trezirea celei de-a cincea funcţii. Aceste metode, deşi au fost concepute de oameni care funcţionează pe un nivel superior de conştiinţă, trebuie considerate manifestări ale legilor din lumea noastră, aşa şi este corect. Trezirea celei de-a cincea funcţii corespunde cu dobândirea unui sine. Asta este una dintre problemele grave cu care ne confruntăm aici, pe Pământ: oamenii acţionează continuu ca şi când ar avea un sine, însă nu au. Ei au, în schimb, un sine inventat de societate, nu un sine real. Societatea le-a oferit o identitate, ei nu au o identitate proprie, de aceea sunt şi foarte legaţi de tradiţie, cu tot ce presupune asta. Tradiţia îi defineşte, societatea îi defineşte, preotul şi conducătorii fac parte din el, soţul sau soţia, bunicii, părinţii, toate astea sunt mici părticele din aşa-zisul sine pe care îl au oamenii. Deseori, acest conglomerat format din tot felul de identităţi false intră în conflict unele cu celelalte, rezultatul fiind o harababură. Corpul are de suferit din toată treaba asta, iar mintea se frământă într-un mod inutil. Cu toate că oamenii se zbat continuu pentru descoperirea propriei identităţi, aici, pe Pământ, nimeni nu ajunge la vreun rezultat concret, fiindcă identitatea autentică nu se află aici, ci „dincolo”. Oricât am încerca să dobândim identităţi de genul „altă etnie”, „altă opţiune faţă de sexualitate”, nu vom ajunge la nici un rezultat. Adevărul este că omul e venit pe Terra în vacanţă, dar se comportă de parcă aceasta ar fi casa lui reală. De aici toate problemele şi frământările.
Să vă spun o treabă: mergând înainte pe firul ideilor dezbătute până acum, voi spune că diferenţele între omul care nu face nimic şi cel care practică atenţia cu dublă direcţie + amintirea de sine sunt enorme. Omul obişnuit, practic nu are o individualitate. Individualitatea sa este doar ceea ce i-a dat voie societatea să pară că are. El nu are nimic personal, este exact ca un robot. Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit, eu am un respect profund faţă de potenţialitatea latentă a fiinţei umane. N-am nici un fel de respect, în schimb, pe aşa-zisa identitate a oamenilor, care nu este altceva decât o otravă, o piedică în calea dobândirii unui sine real, autentic.
Amintirea de sine şi atenţia cu dublă direcţie trezesc funcţia a cincea, iar prin această funcţie putem percepe propriul nostru sine. Am preferat să spun că îl dobândim, deşi tehnic nu este prea corect. Noi avem deja acest sine, numai că nu avem “aparatura” necesară să-l percepem. Însă este corect, pe de altă parte, să spun că-l dobândim, fiindcă pentru omul obişnuit sinele său este ca şi inexistent.
Şi în final, să răspund la întrebare: a-ţi simţi propriul sine nu este finalul, ci abia începutul. De la amintirea de sine şi atenţia cu dublă direcţie se va ajunge cândva la „conştiinţa de sine”, sau „observatorul”, care este cu totul altceva. De la „conştiinţa de sine” se poate ajunge la „pura conştiinţă” sau „samaddhi” şi se poate merge chiar mai departe. Momentan, acestea sunt vorbe lipsite de relevanţă.
Şi tu îţi poţi da seama dacă cineva o are trezită? Eu nu cred că o am trezită pentru că descrierea de mai sus mi se potriveşte?
Om_de_jad: Desigur, toţi cei pe care i-am amintit acolo sunt oameni realizaţi spiritual, însă eu nu vorbeam despre ei ci despre oamenii aflaţi în confuzie, despre cei care caută în toate direcţiile fără să facă ceva concret. Probabil că este şi cazul tău.
Să luăm un exemplu concret: Land. De când s-a născut, el ştia foarte clar că ceva e în neregulă şi că lumea nu este ceea ce pare. A citit, s-a documentat, însă şi-a dat seama rapid că treaba asta nu este suficientă pentru a ajunge la realitate. S-a convins destul de uşor că nu e suficient să asculte pe unii sau pe alţii vorbind despre realitate şi că trebuie să facă ceva la modul concret pentru a-şi atinge scopul propus.
Fără să stea prea mult să se codească, fiindcă dacă vrei să te îndoieşti şi să te codeşti, găseşti o grămadă de motive, s-a gândit să aleagă o metodă prin care să se poată studia pe el însuşi. A ales ce i-a venit la îndemână - aşa cum spunea chiar el, într-o discuţie, că alegerea sa a fost făcută „din motive practice” ‒ respectiv Vipassana, aşa cum a prezentat-o Buddha. Sigur că se putea îndoi că această metodă e sau nu eficientă, ar fi putut filosofa pe tema asta, s-ar fi putut gândi că e pierdere de vreme ș.a.m.d. Cu toate astea, seriozitatea caracteristică unui om care caută sincer, l-a făcut să considere că e mai bine să testeze metoda înainte de a emite orice fel de judecată despre ea. Aşadar, timp de 10 ani, aproape zi de zi, Land a practicat această metodă (împreună cu altele, însă Vipassana era metoda de bază), a săpat în ea până când a reuşit să o cunoască perfect. Dacă ar fi încercat ba o metodă, ba altă metodă, în final probabil că ar fi renunţat complet să mai caute ceva, fiindcă mintea are tot felul de metode prin care să te convingă de faptul că n-are rost să acţionezi. Fie îţi spune că guru nu e bun, fie că metoda e prea proastă pentru tine, fie te-ai plictisit şi că viaţă şi-aşa e scurtă etc.
Azi am căutat să fac acelaşi lucru şi am reuşit să nu mă las acaparat de gânduri tocmai pentru că am aplicat atenţia cu dublă direcţie, fiind conştient că sînt conştient.
Om_de_jad: Exact asta trebuie, să fii conştient că eşti conştient. De fapt, vei vedea că asta e tot una cu „a fi conştient pe bune”. Confuzia apare pentru că omul crede că e conştient. Şi aici ai două posibilităţi: fie îţi dai seama că ceea ce tu numeşti a fi conştienţă e de fapt o chestie mecanică, fie laşi definiţiile aşa cum le ştii şi cauţi „să fii conştient că eşti conştient”. Nu denumirea e importantă, ci acţiunea în sine. Unii vor spune simplu „sunt conştient”, alţii, care consideră că în viaţă de zi cu zi sunt conştienţi, vor spune „sunt conştient că sunt conştient”. Practic nu contează cum îi spui, important este s-o faci.
Vă atrag atenţia asupra următoarelor aspecte ale acestui fenomen: trebuie să introducem obligatoriu în ecuaţie noţiunea de timp. O dată ce v-aţi dat seama ce e aia „să fii conştient”, trebuie pusă problema „cât timp eşti conştient până să te laşi furat de gânduri”. Astfel, îţi vei putea evalua singur capacitatea de a fi conştient.
Se mai observă încă un lucru: nu poţi fi conştient în trecut sau în viitor, poţi fi conştient doar ACUM, adică în prezent. Acest lucru este foarte important şi trebuie reţinut. De ce? Fiindcă unii oameni se pot folosi de „a fi conştient” pentru a ajunge în ACUM, iar alţii se pot folosi de ACUM pentru a deveni conştienţi. Acest „a fi conştient” este o manifestare a celei de-a cincea funcţii. Activarea acesteia, chiar şi pentru o fracţiune de secundă, face posibilă percepţia a două lucruri, concomitent: a prezenţei propriei fiinţe şi a prezentului. Din acest motiv am spus că e bine să reţineţi că puteţi porni fie de la „a fi conştient” pentru a trezi a cincea funcţie, fie de la „a trăi în ACUM, în prezent”.
Ţin minte că spuneai pe Softpedia, pe topicul „Spiritualitatea în cuplu” că o relaţie cu o persoană de sex opus poate fi o ocazie de a evolua spiritual sau de a involua. Ok, am înţeles asta, dar tot nu înţeleg cum ai putut tu să te trezeşti, dar, în acelaşi timp, să fii căsătorit. Nu sunt interesată de cazul tău în particular, dar am o nelămurire: o astfel de relaţie deosebită de altele prin definiţie nu e, în ultima instanţă, o piedică? Înţeleg că până la un moment dat te poate ajuta, dar mai apoi nu îţi stă în cale?
Om_de_jad: Nu este o piedică. Înainte de a te trezi nu este o piedică, pentru că poţi evolua în cadrul cuplului, iar după ce te trezeşti, absolut nimic nu mai poate fi o piedică. În ceea ce mă priveşte, relaţia cu soţia m-a ajutat enorm. Probabil că nu aş fi ajuns aici dacă această relaţie n-ar fi existat.
A fi conştient înseamnă a ţine minte?
Om_de_jad: A-ţi aminti de ţine că „eu sunt” este primul pas. Ca să îţi poţi aminti de tine, desigur, te foloseşti de memorie. Practica amintirii de sine este foarte folositoare, pentru că ea permite mai târziu menţinerea fiinţei în prezent (abia asta înseamă să fii conştient).
La modul concret, dacă te apuci să meditezi, gândul este deviat către tot felul de direcţii. A-ţi aminti de tine şi de scopul pe care îl ai în acel moment, respectiv să meditezi, este primul pas. Dacă uiţi dintr-o dată de ce stai cu picioarele încrucişate pe covor, evident că nu vei mai medita. Caută ca atunci când meditezi să păstrezi în minte „eu sunt”. Şi nu doar să repeţi chestia asta, caută să o şi simţi. La fiecare „eu sunt”, caută să te simţi ca fiinţă vie. Apoi, în timp, o să-ţi fie uşor ca din „eu sunt” să treci la „sunt”, nu sub formă de gând, ci sub formă de simţire.
Exemplul de mai sus la asta se referă. Noi ne amintim de lucrurile din jurul nostru în aceeaşi măsură în care ne amintim de noi înşine. Dacă amintirea de sine funcţionează bine, vei vedea cum îţi aminteşti tot felul de lucruri, aparent minore. De ce? Fiindcă în timp ce îţi aminteşti de tine, cantitatea de informaţii venite din exterior creşte foarte mult. În cazul acelui discipol, dacă amintirea de sine ar fi funcţionat, el ar fi avut în minte imaginea momentului în care şi-a lăsat umbrela. Nu e vorba că şi-ar fi propus să ţină minte, pur şi simplu, în situaţia în care îţi aminteşti de tine, automat sunt reţinute multe alte informaţii. Îndemnul meu e să cauţi să-ţi aminteşti de tine, nu să-ţi aminteşti unde ai lăsat umbrela.
Cum practic eu (şi cu asta închei cu vorbăria, că practica e mult mai importantă): Aprofundez „eu sunt” (sau trăiesc în prezent, ACUM, cum spui tu), punând în practică ce zice Nisargadatta: „Go deep into the sense of << I am >> and you will find.” Deocamdată nu pot decît să rămîn în „Eu sunt” decât câteva secunde pentru că apar... prietenii mei, gândurile. Mă identific cu ele ceva timp involuntar, dar după aia revin la „eu sunt”. Şi tot aşa. Metoda asta mi se potriveşte mănuşă. Important e ca „trăirea” lui „Eu sunt” să fie autentică şi lucrurile devin incredibil de simple.
Om_de_jad: Excelent, exact asta şi trebuie făcut. La început, chiar şi o secundă de conştiență pare îngrozitor de greu de „prins”. Acum ştii ce trebuie să faci, singura problemă care îţi mai rămâne e să măreşti acea perioada de conştiență. Ai grijă, mintea va încerca să te fenteze şi de data asta, o să te facă să-ţi închipui că o prelungeşti şi că eşti deja un om realizat. Chestia asta e ca mersul pe sârmă, păstrează-ţi echilibrul şi revino totdeauna în prezent. N-o lăsa să-ţi facă figuri :)
Încă două lucruri:
1. Caută să practici această metodă de meditaţie pe o perioadă scurtă de timp, să zicem 10 minute pe zi, dar în acele 10 minute încearcă să forţezi la maximum capacitatea de a rămâne în prezent. Efortul trebuie să fie cam de trei până la patru ori peste puterile tale pentru a te putea menţine pe linie. Doar un astfel de efort îţi va putea da acces la cel de-al doilea acumulator.
2. În restul zilei, menajează mintea. Dă-i voie să fie inconştienţă, dormi atunci când îţi e somn şi caută să ai activităţi cât mai relaxante. Plimbarea în aer liber, întâlnirile cu prietenii, o partida de amor cu iubita sau puţin alcool, pot detensiona mintea şi o pot menţine inconştientă o perioada de timp, astfel încât primul acumulator să se recupereze complet. Nu inconştienţa în sine ne face rău, ci incapacitatea noastră de a pendulă de la un pol la altul la propria voinţă.
Pentru ceilalţi: indicaţiile cu alcool sunt strict pentru Marian, ok? Nu îndemn pe nimeni în afară de el să consume alcool şi chiar şi pentru el, indicaţia este să consume moderat şi exact pentru scopul de mai sus.
Metoda este pentru Marian şi pentru cei care meditează în felul în care o face el. El nu practică atenţia cu dublă direcţie ci pătrunderea în propriul „sine”, după indicaţiile date de Nisargadatta. Felul în care a descris experienţa pe care a avut-o indică faptul că metoda i se potriveşte şi că o pune în aplicare corect, fiindcă ceea ce spune corespunde cu realitatea. Toate indicaţiile de mai sus au fost date cu un anumit scop. Atunci când iau o decizie în legătură cu ceea ce trebuie să practice o anumită persoană, ţin cont de foarte mulţi factori; îmi este aproape imposibil să explic la ce fel de factori mă refer. Opo ştie treaba asta, pentru că lui i-am sugerat să aplice cu totul alte metode de meditaţie. De altfel, să ştiţi că metodele despre care vorbesc nu sunt mai bune sau mai rele, nu pot fi puse pe o anumită scară de valori, tot ce fac este să aplic metoda potrivită omului potrivit.
Spuneai la un moment dat pe Softpedia:
„În orice caz, poţi avea acces la a cincea funcţie doar în momentul în care celelalte funcţii sunt echilibrate. Aş vrea să reţii că a cincea funcţie NU este creată de celelalte patru ci doar că devii conştient de ea şi o poţi folosi în momentul în care cele patru funcţii îşi fac treaba corect. În prezent nu trebuie să te preocupe cea de-a cincea funcţie, ci doar modul în care poţi echilibra celelalte patru funcţii de care dispui. Cu a cincea funcţie nu poţi lucra pentru moment, dar poţi lucra cu celelalte patru pentru a o trezi pe a cincea. Foloseşte-te de acest privilegiu oferit de natură.”
Întrebarea mea este: cum poţi echilibra cele 4 funcţii? Ce înseamnă că cele 4 funcţii îşi fac treaba corect? Cum ne putem da seama că funcţiile îşi fac treaba corect sau nu?
Om_de_jad: În primul rând va trebui să putem identifica aceste patru funcţii. De regulă, le cam amestecăm. De exemplu, sunt foarte rari oamenii care chiar au un centru emoţional, cei mai mulţi folosesc centrul de greutate pe post de centru emoţional, astfel încât relaţiile lor cu ceilalţi semeni sunt un dezastru. Ştiu că am vorbit despre centrul de greutate în cadrul unei conferinţe, acum ceva timp, nu mai ţin minte dacă am scris şi pe Softpedia despre el. Acest centru de greutate este punctul de intersecţie a influenţelor noastre. Am făcut o schemă mai sus ca să arăt ce înţeleg prin influenţe, iar la ele se adaugă şi moştenirea genetică, contextul social în care individul se dezvoltă ș.a.m.d.
Hai să mai facem un desen (o să-l ataşez separat, apoi voi continua cu explicaţiile):
Aveţi în imaginea de mai sus cele patru funcţii şi centrul de greutate. Cu bleu am marcat una dintre influenţe. N-am desenat mai multe astfel de influenţe, pentru că n-am vrut să se creeze confuzie. Iată cum este primită informaţia la nivelul funcţiei intelectuale, atunci când ne este furnizată de către lumile superioare: pe de o parte influenţa acţionează direct asupra funcţiei intelectuale, iar pe de altă parte informaţia este „atrasă” de către centrul de greutate, apoi este prelucrată de interpretor (mai exact, de aparatul formator) şi abia apoi este trimisă către funcţia intelectuală, evident, modificată. Interesant este faptul că, de regulă, influenţele din lumile inferioare au o frecvenţa de vibraţie mult prea joasă pentru a atinge în mod direct funcţiile de bază, şi în consecinţă ele acţionează în mod direct asupra centrului de greutate.
Schema mea se referă doar la funcţia intelectuală, dar acelaşi lucru se întâmplă cu toate funcţiile, clipă de clipă. Spuneam ceva mai sus că din nefericire funcţia emoţională reală nu se face aproape deloc simţită de către oamenii obişnuiţi, centrul de greutate absorbind aproape toată informaţia, predând-o mai departe direct prelucrată către cele patru funcţii. Din păcate, cel mai rău, la acest capitol, stau femeile, pe de o parte din cauza educaţiei prost făcute, pe de altă parte din cauza pactului făcut cu natura de către organism, pentru a putea da naştere copiilor. Discuţia este mai complexă, dacă veniţi cu întrebări pe tema asta, încercăm să mai lămurim. Este foarte multă informaţie, încerc să condensez din ea, vă rog să întrebaţi acolo unde ceva e neclar.
Iniţial este bine să identificăm fiecare funcţie în parte. Să ne putem da seama atunci când este vorba despre acţiunea unei funcţii sau a alteia. Funcţia de mişcare este uşor de observat, funcţia instinctivă, de regulă îşi face treaba independent, funcţia intelectuală este într-o mică măsură în zona noastră de control, dar dezastrul real îl reprezintă funcţia emoţională care nu este aproape deloc alimentată cu energie, din cauza faptului că energia să este absorbită de către centrul de greutate. Discuţia devine şi mai complexă de atât, pentru că uneori, o funcţie „fură” din energia altei funcţii. De multe ori spunem că sportivii nu-s atât de inteligenţi, iar asta se întâmplă tocmai pentru că energia funcţiei intelectuale alimentează funcţia de mişcare.
Aşadar, pentru început este bine să identificăm fiecare funcţie. Atunci când spunem că iubim, de exemplu, să vedem care funcţie este folosită: este folosită funcţia emoţională, este folosită funcţia intelectuală sau este folosită funcţia instinctivă? Atunci când luăm o decizie, orice fel de decizie, este bine să fim atenţi care dintre funcţii este folosită. Concomitent cu aceasta, prin anumite practici, putem pune fiecare funcţie în mişcare, la parametri corespunzători. Însăşi încercarea de a practica atenţia cu dublă direcţie va „acorda” fiecare funcţie în parte. Din acest motiv apare oboseala aceea sfâşietoare, tocmai pentru că se depune un efort foarte mare pentru a face cele patru funcţii să se armonizeze. Este mai puţin important „cum se va face” echilibrarea celor patru funcţii, pentru că organismul uman ştie singur să o facă. Singurul lucru necesar este depunerea unui efort susţinut pentru practicarea atenţiei cu dublă direcţie, adică în timp ce eşti conştient, să fii conştient de faptul că eşti conştient. Efortul acesta reglează singur cele patru funcţii, iar observarea şi identificarea acţiunii fiecărei funcţii în parte va folosi ulterior la evaluarea propriului progres făcut.
Poţi detalia un pic noţiunea de centru de greutate? Care este diferenţa de ex. între „centru emoţional” şi „funcţia emoţională”?
Om_de_jad: Funcţia emoţională este manifestarea de bază a centrului emoţional, dar un centru are mai multe funcţii. Cred că am mai spus ceva de genul asta şi pe Softpedia, şi anume că în fiecare centru, există câte o proiecţie a fiecărei funcţii de baza. Putem vorbi, astfel, despre manifestarea funcţiei intelectuale la nivel emoţional - şi atunci ne referim la intuiţie, ori putem vorbi despre manifestarea centrului de mişcare la nivelul centrului intelectual, şi atunci vom vorbi despre gândirea prin asociere, sau gândirea mecanică. Pentru început este indicat să ne preocupăm mai mult de identificarea fiecărei funcţii, pentru că de regulă facem confuzii. Ulterior, când începem să fim ceva mai stăpâni pe noi înşine, aceste lucruri vor deveni evidente şi vom putea să vedem destul de clar ce anume ne ţine pe loc.
Centrul de greutate este un centru nenatural, dar folositor pentru oamenii care nu caută nici un fel de evoluţie spirituală. Acest centru, conţine, printre altele, şi ceea ce noi numim a fi personalitate, dar nu se limitează doar la atât. El este format din emoţii, trăiri, percepţii, preconcepţii, conflicte, dorinţe, frici, năzuinţe, aptitudini ș.a.m.d, capătă contur în copilărie - deci este ceva care se formează în timp - însă el este influenţat, de asemenea, şi de moştenirea genetică, adică de tendinţele naturale ale individului către absorbţia unui anumit gen de influenţe.
Concret, treaba asta se manifestă cam aşa: unii oameni, de exemplu, au o înclinaţie pentru a-şi manifestă violența faţă de cei din jur. Studiindu-se, e posibil să constate că nici educaţia nu este de vină pentru asta, nici moştenirea genetică nu este de vină. Şi atunci? Care este motivul pentru care acel om are o înclinaţie pentru a-şi manifesta violenţa faţă de cei din jur? Explicaţia o puteţi găsi în desenul de mai sus, unde am arătat cum influenţele de tip natural, care provin din Absolut, sunt percepute în mod eronat, din cauza interpunerii interpretorului peste informaţia naturală, interpretor care este parte componentă a aparatului formator, care la rândul lui este parte componentă a centrului de greutate.
Mai târziu, practicând atenţia cu dublă direcţie, veţi putea determina imediat care este centrul de greutate al unei fiinţe cu care intraţi în contact. Eu, de exemplu, atunci când dau un sfat cuiva sau când aleg o metodă de meditaţie pentru cineva, primul lucru pe care îl fac este să văd în ce constă centrul lui de greutate, ce fel de influenţe primeşte, cum arată aparatul formator al respectivului etc.
În cadrul topicului despre dependenţa psihologică am discutat despre diferite tipuri de dependenţe: unii manifestă dependenţă faţă de sex, alţii manifestă dependenţă faţă de băutură, alţii manifestă dependenţă faţă de trăiri pe frecvenţa joasă. Ceva nu funcţionează cum trebuie la nivelul celor patru funcţii, fiindcă altfel, aceste dependenţe nu s-ar manifesta. Spun asta din proprie experienţă.
E un lucru important pe care vreau să-l menţionez, fiindcă tot am deschis discuţia: eu m-am născut cu foarte multe dependenţe, unele dintre ele fiind probleme destul de grave şi care în prima parte a vieţii mele mi-au părut a fi imposibil de tratat. Mă deranja foarte tare faptul că deşi înaintam - şi vedeam că înaintez - în practica atenţiei cu dublă direcţie, problemele personale şi dependenţele psihologice păreau din ce în ce mai puternice. Mi-a fost foarte greu să abandonez temporar tratarea acestor dependenţe şi probleme şi să mă dedic cu totul practicii atenţiei cu dublă direcţie. Vedeţi voi, mintea ne spune să lăsăm pe planul doi atenţia cu dublă direcţie şi să ne rezolvăm mai întâi problemele personale. Este o pistă falsă pe care mintea ne trimite. Noi nu ştim deloc cum s-a nimerit să avem asemenea “comori” pe cap şi chiar dacă ne străduim să înţelegem ce se întâmplă cu noi, ne va fi aproape imposibil.
Cunosc oameni cărora le spun că în primul rând trebuie să se cristalizeze şi abia apoi să caute să-şi rezolve problemele, şi cu toate astea observ cum ei nu pot renunţa la iluzia că pot să-şi rezolve problemele de unii singuri şi renunţă mai degrabă la atenţia cu dublă direcţie. De exemplu, viaţa mea de acum este cu totul alta decât a vrut mama natură să fie: planurile urzite de natură pentru mine erau ca eu să o iau razna şi către finalul vieţii să ajung pe străzi, mort de foame şi uitat de lume. Practicând atenţia cu dublă direcţie, am putut la un moment dat să-mi determin „povestea personală sau destinul pentru viaţa actuală” conceput de mama natură pentru cineva cu un corp şi cu o minte ca a mea, şi nu numai atât, dar folosindu-mă de legea lui 7, mai întâi am deviat acest curs natural al lucrurilor într-o direcţie favorabilă, după care, ulterior, am ieşit complet din această bătaie de joc la care fusesem programat să particip. În tot cazul, mi se proiectase o viaţă plină de suferinţă din care teoretic n-aş fi scăpat în această viaţă. Eu nu aveam nici o vină pentru cele care îmi erau proiectate, însă corpul - prin moştenirea primită de la străbuni - şi mintea mea, meritau această viaţă de suferinţă, având în vedere karma acumulată din trecut.
Opo: Om_de_jad spunea aşa „Mi-a fost foarte greu să abandonez temporar tratarea acestor dependenţe şi probleme şi să mă dedic cu totul practicii atenţiei cu dublă direcţie. Vedeţi voi, mintea ne spune să lăsăm pe planul doi atenţia cu dublă direcţie şi să ne rezolvăm mai întâi problemele personale. Este o pistă falsă pe care mintea ne trimite. Noi nu ştim deloc cum s-a nimerit să avem asemenea «comori» pe cap şi chiar dacă ne străduim să înţelegem ce se întâmplă cu noi, ne va fi aproape imposibil.”
Cred că cea mai importantă problemă este cea a supraefortului atât în meditaţie cât şi în atenţia cu dublă direcţie. Deja trebuie să înţelegem că nu e o joacă, că e o şansă să nu mai alergi după baloane colorate de săpun ci să te cauţi pe tine, după aceasta să ne dăm seama că am făcut un pas în faţă, când detectăm ce este conştiinţa în mormanul de gânduri, sentimente, impulsuri etc. ... care se găsesc în lada de nisip a centrului de greutate, iar apoi în fiecare moment de percepere a conştiinţei, a lui EU sau a faptului de a fi conştient că sunt conştient, să îi dăm cu seriozitate toată atenţia pe care o avem ca şi când ar fi ultima noastră întâlnire cu respectvul moment ( CARPE DIEM asociat cu MEMENTO MORI ).
Adevărul e că în viaţă nu ai nici o certitudine, eu însumi am găsit de atâtea ori sens în a mă cauta (fără nici un dubiu) şi o boală sau un accident fizic (minor), sau chiar somnul de peste noapte, mi-a dat reset efectiv şi fără drept de apel, şi nu mai înţelegeam nimic din căutările de câteva zile înainte. Deci aş putea spune că înţeleg la un alt nivel vorba românească „Bate fierul cât e cald”.
Am şi eu o întrebare, dacă auzim o voce în cap, a cui poate fi? Eu sunt vocea sau cel care aude vocea? ... Unii consideră vocea asta ca pe un învăţător spiritual, alţii o iau ca pe o subtilitate a ego-ului care încearcă să ne păcălească, să nu renunţăm la el ... deci cum e?
Om_de_jad: Cel care percepe, nu poate fi niciodată obiectul perceput. Tu eşti ceea ce NU poţi să aduci în sfera ta de cunoaştere. Aşa cum scrie şi în cărţile Taoiste, despre Sine, „dacă încerci să-l prinzi, îl vei scăpa.”
Vocea din cap este a maşinii umane. Dacă o poţi recunoaşte ca pe o voce (bine, ele de fapt sunt mai multe voci, nu una singură), înseamnă că te-ai separat de ea. Observă această voce, o să vezi că are propriile dorinţe, propriile frici, propriile aspiraţii. Mii de ani, sinele tău a urmat necondiţionat aceste voci, s-a încrezut total în ele şi i-a forţat şi pe alţii să creadă în ele. Vocile de genul acesta au creat religii, au ridicat oraşe, au făcut războaie, au batjocorit şi au umilit popoare întregi, au îndemnat la viol, la crime, la furturi, la tot ce cunoaşteţi cu toţii despre trecutul trist al acestei planete. A venit vremea ca sinele să se separe de voci şi ca omul să fie stăpân în propria lui ogradă.
Ce este cu acele voci? Ale cui sunt? Este greu de spus cu certitudine ale cui sunt, eu şi Land am ajuns la concluzia că ele fac parte dintr-un fel de „flux informaţional de gânduri”, aşa cum este atmosfera Pământului, încercând pe cât posibil să nu amestecăm ceea ce se vede cu ceea ce presupunem noi că ar fi. Minţile noastre se comportă ca un fel de modem-uri şi captează aceste gânduri pe care le traduce sub formă de voci. Cei care au privit în trecut, prin metode specifice de yoga, spun că acele voci sunt de fapt o lucrătură făcută în interesul oamenilor. Religia creştină vorbeşte despre îngeri, Heruvimi şi Arhangheli. Oamenii obişnuiţi sunt ghidaţi complet de aceste voci pe care le consideră propria lor conştiinţă. De aici întreaga forfotă pe care o vedem în jurul nostru. Am citit acum mult timp nişte cărţi scrise de Rudolf Steiner, el explică destul de bine modul în care Arhanghelii şi Heruvimii „au lucrat” la conştiinţa umană. Se pare că în acest moment omenirea este gata să-şi rezolve problemele singură şi ca dovadă „lucrătura” începe să se vadă, creându-se o distanţă între Sine şi aceste voci.
Este foarte bine că ai reuşit să te separi de voci, dar totodată trebuie să te anunţ că trebuie să fii foarte atent cu tine. Atâta timp cât te aflai sub imperiul gândirii mecanice, totul era la locul lui, acum va trebui să înveţi să fii pe propriile picioare şi să te descurci. Sfat prietenesc: orice ţi s-ar întâmpla la nivel mental, nu te speria. Ţine minte că orice se întâmplă, tu nu poţi fi afectat. Eşti pe drumul cel bun, dar sub nici o formă nu ai voie să te opreşti din căutări în acest moment. Ai încredere şi mergi mai departe. Şi să nu cumva să mai iei droguri, că dai de dracu’, la propriu :D . Să nu zici că nu te-am avertizat.
Mulţumesc pentru reply Om_de_jad, dar, cred că s-a înţeles greşit, încă nu am ajuns la stadiul ăla avansat de a fi detaşat faţă de gânduri ... dar postul tău mă motivează să lucrez mai mult atenţia cu dublă direcţie.
Om_de_jad: Nu s-a înţeles deloc greşit. Te-am îndemnat să fii atent la acele voci din tine, să le supraveghezi, să le observi. Ocupă-te de treaba asta şi după o perioada hai să stăm de vorbă să vedem ce se întâmplă.
În contextul schemei, care Eu visează şi cine este Eu-l din vis ?
Opo: Acu’ un an am participat la prima conferinţă cu Om-de-jad şi Landscape.Landscape m-a întrebat: „Ce părere ai despre despre conferinţă pe care tocmai am susţinut-o ?”
I-am răspuns: Tehnic vorbind, a fost un dezastru. Oamenii pur şi simplu s-au străduit să pună întrebări care nici măcar nu-i frământau, din dorinţa de a nu lăsa conferinţa să rămână în pom.
Eu înţeleg foarte bine cum stau lucrurile. Nu sunteţi obişnuiţi să puneţi întrebări care vă frământă dar din cauza asta se pierde timp preţios. Luaţi lucrurile la modul simplu: eu şi Landscape putem răspunde unor întrebări care vă ţin pe loc din drumul pe care aţi ales să-l parcurgeţi, acesta şi este de fapt scopul topicului. Condiţia ca răspunsurile noastre să vă fie de folos este ca întrebările pe care le puneţi să fie cu adevărat născute din experienţă, iar experienţa se dobândeşte, desigur, pe baza practicii. Observaţia mea e că în urma practicii întrebările apar rapid şi spontan.
Uite cum stă treaba, în general ne e uşor să spunem că ne interesează o viaţă spirituală, să discutăm despre ea pe topic, să punem întrebări, să oferim soluţii, însă viaţa spirituală nu se desfăşoară pe un forum, la conferinţe pe teme religioase sau la biserică, viaţa spirituală poate fi observată atunci când aştepţi în staţia de autobuz şi eşti călcat pe picioare, la muncă unde eşti luat (poate) la înjurături pe nedrept, în familie unde eşti nemulţumit de faptul că „nu primeşti ceea ce ţi se cuvine”. Acolo se vede cu adevărat dacă duci sau nu o viaţă spirituală.
Viaţa ta spirituală este cea pe care o trăieşti în clipa în care eşti singur în cameră. Eşti atent atunci? Eşti conştient de gândurile care ţi se plimbă prin minte sau te laşi furat de şuvoiul de gânduri care apar şi pleci cu mintea unde nici nu gândeşti? Urmăreşti în acele momente să comunici cu Dumnezeu (în cazul celor care urmează calea inimii)? Preferi să te rogi sau să meditezi chiar şi în situaţia în care ai putea să te uiţi la televizor la o ştire importantă?
Iată, acestea sunt întrebări simple care ţin de viaţa noastră reală şi pe care ar trebui să ni le punem mai des. Pentru că dacă într-o discuţie vorbim despre o viaţă spirituală autentică, iar când ne aflăm între cei patru pereţi ai camerei visăm la cai verzi pe pereţi n-am făcut mare lucru.
Desigur, conferinţe vor exista în situaţia în care vom vedea că este necesar (şi s-ar putea ca următoarea să fie susţinută destul de curând). Dar până la conferinţe, există acest topic unde puteţi pune orice fel de întrebare care vă frământă cu adevărat.
Iată ce înţeleg prin întrebări care nu-şi au rostul:
- întrebări care nu au un scop bine definit şi al căror răspuns nu are aplicabilitate practică (exemple: cine ne-a creat?, cine l-a creat pe Dumnezeu?, există Dumnezeu?, cine a creat Universul?, ce se va întâmpla cu noi după moarte?, ș.a.m.d);
- întrebări care m-ar pune în situaţia obositoare de a-mi demonstra afirmaţiile. Trebuie să înţelegeţi încă de la început că nici mie şi nici lui Landscape nu ne pasă dacă aveţi o părere proastă sau bună despre noi sau dacă alegeţi sau nu să urmaţi sfaturile noastre. Nu de multe ori, atât eu cât şi el ne-am aflat în nişte situaţii psihologice atât de disperate încât am fi aplicat orice sfat am fi primit, indiferent de la cine, dacă în mintea noastră acel sfat ar fi sunat cât de cât folositor. Nu aşteptaţi ca răspunsurile noastre să vă revoluţioneze viaţa. E că la medic: important e ca sfatul să vă ajute să vă rezolvaţi problema.
- întrebări speculative şi nefolositoare, de genul << de ce a zis Iisus nu ştiu ce, apoi a zis în alt loc nu ştiu ce? >>. Aceste întrebări nu-şi au rostul pentru că sunt generate de mintea speculativă, scopul meditaţiei fiind tocmai învăţarea unei metode prin care să eviţi mintea speculativă.
Întrebările care NU se încadrează în categoriile de mai sus vor primi totdeauna un răspuns şi vor fi discutate pe îndelete.”
După un an de zile văd altfel lucrurile şi aş pune alte întrebări, practica schimbă multe.
Ne spuneai într-o conferinţă că există o „minte” care e cea mai apropiată de scopul nostru, iar eu încerc prin forţe proprii să o identific cumva ... asta încerc să aflu, dacă nu te deranjează prea mult.
Om_de_jad: Poţi preciza, te rog, ce înseamnă, la modul concret „eu încerc prin forţe proprii să o identific cumva”? Te rog să-mi spui pe puncte în ce constă acest efort, care îţi sunt forţele proprii şi ce anume vrei să identifici. Şi dacă se poate, te rog să-mi spui cât timp ai practicat metodă de meditaţie pe care ţi-am indicat să o practici într-un post anterior. Dar te rog să fii cât se poate de sincer. De exemplu, Marian şi-a ales o tehnică de meditaţie şi ştiu că urmăreşte să se ţină de ea, cu toate că nu îi este uşor. Pe acest forum suntem o mână de oameni, scopul meu este să va ajut să faceţi. „A gândi despre” nu este tot una cu a face. Dacă întrebările respective te frământă, e bine să vedem exact de unde au pornit.
Dacă aş spune că o practic permanent [tehnica de meditație], sau că nu o practic deloc, ar avea vreo valoare?
Om_de_jad: Valoarea, în cazul de faţă, aş identifica-o ca fiind seriozitatea cu care tu tratezi acest subiect. Pentru Opo, meditaţia nu este o glumă, nu este un fel de „hai să ne jucăm de-a tehnica stopului, că poate învăţăm să levităm”. Tocmai asta te şi enervează la el, faptul că îţi spune continuu să pui în practică, nu să formulezi întrebări copilăreşti. Şi Opo intenţionat îţi spune să faci asta, nu ca să te enerveze, ci pentru că ştie că în momentul de faţă toate întrebările pe care le-ai pus nu-şi au rostul. Indiferent ce răspuns ai primi la ele, nu te-ar ajuta prea mult.
Meditaţia presupune, înainte de toate, ordine în propria ogradă. Şi înainte de ordine în propria ogradă, trebuie să ai disponibilitate pentru aşa ceva. Probabil că tu ai impresia că într-o zi o să te împiedici de rădăcina unui copac şi în cădere o să te iluminezi. Nu este aşa, e nevoie de muncă. Dacă vrei să faci altceva, te înţeleg, de regulă munca nu atrage pe nimeni.
*
Începutul călătoriei
Probabil că ceea ce voi scrie în continuare va răspunde într-o oarecare măsură unor întrebări pe care unii dintre voi încă şi le pun. Este foarte important să înţelegem cum se ajunge la contactul cu o cale spirituală şi cum ajunge un om să pună în practică elemente şi metode specifice acestui domeniu. Spun asta pentru că dacă nu înţelegem corect primul pas al călătoriei pe care o facem, şansele sunt destul de mari să ratăm şi următorii paşi. O să luăm în discuţie puţin celelalte şcoli spirituale, vom dezbate împreună problema abordării noţiunii de trezire din perspectiva jocului realităţii; toate aceste lucruri vor fi discutate pe parcurs.
Să ne focalizăm acum atenţia asupra momentului în care omul ia contact cu o cale spirituală. Aţi putut observa din schema prezentată în introducere cum primim influenţe din diverse zone ale universului. Opo spunea într-un post anterior, dacă nu mă înşel, că influenţele „bune’’ sunt ne-mecanice, iar influenţele „rele” sunt mecanice. Aş putea susţine faptul că până în momentul în care un om ia contactul cu o şcoală spirituală autentică, se află în bătaia vântului, şi tot ce poate face este să spere că va ajunge într-un punct cât de cât stabil în care să-şi dorească să evolueze. Singurele sale posibilităţi de a evolua în starea incipientă în care se află, ţin de mediul înconjurător, de la educaţie până la autoinstruire, spirit practic, seriozitate, consecvenţă, ș.a.m.d. Atât de rar se întâmplă accidente de ordin pozitiv, respectiv un om needucat şi dependent de trăiri de nivel jos să facă un salt către trezire, încât mă limitez la a aminti doar în treacăt despre acest lucru, scopul fiind unul pur teoretic, acela de a nu omite şi această posibilitate atunci când discutăm. Chiar făcând referire la acest forum, putem constata faptul că majoritatea celor înscrişi aici (dacă nu cumva toţi), au un nivel intelectual ridicat şi au beneficiat de o bună educaţie. Este puţin probabil ca discutând despre „Jocul Realităţii” în piaţă să stârnim interesul celor din jur.
Revin la momentul iniţial al călătoriei. Omul ajunge într-un punct în care îşi dă seama că nu poate merge mai departe de unul singur. Aici nu mă refer la faptul că simte nevoia de a se lăsa îndrumat de o altă persoană. Nu, vorbesc despre clipa în care omul îşi dă seama că pe nivelul la care se află nu poate găsi ustensilele necesare pentru a face un salt dincolo de condiţia sa la acel moment. Unii oameni preferă să se limiteze la existenţa pe acel nivel, care este, desigur, situată la un nivel superior, comparativ cu al oamenilor obişnuiţi. Este un loc destul de călduţ şi care le oferă o senzaţie de confort şi de aparentă suficienţă. Dincolo de toate toate acestea, senzaţia de gol interior, de evidenţa propriei prostii, de limitările propriei ignoranţe şi de imposibilitatea de a creşte sunt cât se poate de evidente, iar încercările de a masca aceste lucruri nu fac altceva decât să sporească comportamentul penibil al individului.
Doare foarte tare să recunoşti în sinea ta că nu ştii ce să faci, că nu ştii încotro să te îndrepţi, că eşti o mică jucărie aflată la cheremul influenţelor provenite atât din exterior cât şi din interior, de la cei din jur, de la societate, de la cultul religios de care ţi s-a spus că aparţii, iar exemple sunt o grămadă.
Doare foarte tare să recunoşti că nu poţi fi fericit în relaţia pe care o ai cu o fiinţă pe care spui că o iubeşti şi uneori chiar vorbeşti serios, că imediat ce eşti în relaţie cu cineva, mintea ta fuge deja către altă persoană care îţi face avansuri, că minţi când vrei să spui adevărul, că hotărăşti una şi faci alta.
Toate aceste lucruri dor, însă fără ele, călătoria nu poate începe. Dacă nu te-ai lovit, încă, de aceste probleme, dacă încă ai senzaţia despre tine că ştii ce faci, că ai o direcţie clară în viaţă, că poţi schimbă lucrurile, înseamnă că mai ai de aşteptat până începi să te maturizezi.
Numai dacă primul pas a fost făcut poţi primi o metodă de meditaţie. Uneori, metoda de meditaţie pe care o vei primi va acţiona la suprafaţă, nu în profunzime, iar tu vei observa acest lucru şi poate că te vei revolta. Ţine minte, metoda de meditaţie pe care ţi-o indic acţionează exact pe nivelul pe care te afli, scopul fiind forarea în propria scoarţă a personalităţii tale până se ajunge la un nivel mai profund, acolo unde vom putea aplica metode corespunzătoare.
În legătură cu metoda de meditaţie pe care mi-ai prezentat-o, cred că am mai observat ceva, dar nu sunt sigură dacă e ceva... real. Ţin minte că, înainte, când încercam atenţia cu dublă drecție şi indicaţie era, în parte, menţinerea atenţiei pe „Eu sunt”, eu îmi puneam atenţia pe un fel de vid/gol interior care să îmi permită o perspectivă detaşată asupra celor ce se desfăşurau în faţa mea. Vidul acela era foarte mic şi îl pierdeam des. De când practic metoda actuală de meditaţie, mi se pare că acest vid/spaţiu s-a mărit şi că îmi este mai la îndemână. Îţi scriu pentru că nu sunt sigură de natura acestor experienţe şi nici nu ştiu dacă merg în direcţia corectă.
Om_de_jad: În timpul practicii apar tot felul de lucruri, poţi vedea lumini colorate, poţi auzi sunete, poţi simţi un fel de vid, aşa cum spui tu, poţi avea senzaţia că te ridici de la sol, că te-ai desprins de corp, însă reţine, toate aceste lucruri sunt rodul imaginaţiei. Practică în continuare şi vei vedea că toate aceste lucruri dispar de la sine.
Am intrat într-un fel de loop, de cerc vicios din care nu ştiu cum să ies. Dacă reuşesc să fiu prezentă chiar şi pentru o fracţiune de secundă, imediat mintea preia controlul, analizează, creează o poveste, anulând practic acea fracţiune de prezenţă. Iniţial, am conştientizat cu oarecare uimire că mintea se află la cârmă; ulterior acest lucru mă frustra îngrozitor; acum îl iau ca pe un fapt şi încerc să-l observ. Dar îl simt ca pe un blocaj şi nu ştiu cum ar putea fi depăşit.
Om_de_jad: Mintea nu doreşte să fie supravegheată. În principiu ea este de acord cu orice prostie, numai să n-o supraveghezi. Dacă bei cantităţi mari de alcool, dacă te droghezi, dacă înghiţi cantităţi enorme de hrană, mintea va fi de acord, chiar te va îndemna să faci asta. Deşi ştie că prin astfel de practici îţi faci rău, din punctul ei de vedere e în regulă. Însă imediat ce începi să îţi observi propria minte, vei ajunge la acest blocaj despre care spui şi tu. Ocazional, mintea îţi va spune că dacă nu renunţi s-o observi vei înnebuni. Îţi va crea stări de disconfort, te va obosi îngrozitor, îţi va da o stare de nervozitate şi de frustrare îngrozitoare şi toate astea pentru că pur şi simplu nu-i place să fie observată.
Atunci când nu este observată, mintea este la putere şi va face tot ce doreşte din tine. Va obliga corpul la tot felul de lucruri, îl va asupri în diferite moduri şi-l va chinui în toate felurile, apoi te va îndemna tot pe tine să consumi substanţe care să te adoarmă şi să te facă să uiţi de durere. Sau te va trimite să te uiţi la tv, să citeşti presa, să stai la o bârfă cu prietenii, să ieşi la plimbare în parc, să faci orice numai să nu cumva s-o observi în timp ce lucrează.
Blocajul acesta poate fi depăşit, însă în timp, pentru că mintea ta e cât un munte, iar puterea ta personală este foarte firavă, fragilă, abia a început să se manifeste. E nevoie de perseverenţă şi de înţelegerea mecanismelor care crează blocajele. Trebuie să înveţi să joci jocul realităţii cel puţin la fel de bine cum îl joacă mintea ta dacă vrei să preiei controlul. Toate aceste abilităţi de a trata cu propria minte se deprind în timp. Mintea o să-ţi spună acum să te grăbeşti, să depui cât mai multe eforturi, o să te provoace pentru că apoi să dea cu tine de pământ şi să-ţi spună că nu eşti bună de nimic. Cu asta o să-ţi închidă gura şi o să te facă să nu mai ai curaj să-i observi activitatea. Însă ţine minte un lucru: mintea este foarte şmecheră şi abilă, însă nu este inteligentă. Nici nu are cum să fie inteligentă, din moment ce este un simplu mecanism. Singura inteligenţă reală se află în conştiinţă şi mai devreme sau mai târziu mintea va trebui să înţeleagă faptul că trebuie să se supună.
Nu te forţa să faci ceva în legătură cu mintea, doar observă-i activitatea. Vei avea stări foarte neplăcute, însă nu se poate evolua altfel. Tu ai o minte foarte puternică şi nu se va lăsa cu una cu două, însă şi acest lucru este foarte bun: o minte puternică te poate servi mult mai bine decât una slabă. Când simţi că oboseşti, e bine să iei o pauză de inconştienţă. Şi aici îţi spun un mic secret: fă în aşa fel încât pauza de inconştienţă să fie voită, controlată de tine. De exemplu, începi să-ţi observi mintea şi la un moment dat simţi că a obosit şi că nu se mai poate continua. Ok, spune-i minţii: „o să-ţi dau acum o pauză de inconştienţă”. Aprinzi o ţigară, dai drumul la tv, faci tot ce făceai şi până acum, dar de data aceasta cu bună ştiinţă. Joacă-te în felul acesta şi vezi ce se întâmplă.
Uite ce fac eu: nu ştiu ce vreau eu cu toată fiinţa mea, dar, în ultimul timp, când anumite constrângeri psihologice îmi dictează ce decizii să iau, încerc să iau exact deciziile contrare. Îl consider şi pe acesta un exerciţiu, o modalitate de a fi sinceră cu mine. Asta presupune că trebuie să fiu mereu atentă şi e obositor. Întrebarea e: îmi foloseşte la ceva sau mă forţez degeaba?
Om_de_jad: În principiu tu poţi să faci ce vrei, fiindcă trăim într-o ţară liberă, dar dacă alegi să ţii cont de sfatul meu, atunci vei face ceea ce ţi-am zis să faci. Eu nu ţi-am spus niciodată să iei decizii contrare, nu ţi-am indicat să fii mereu atentă, nu ţi-am spus să te lupţi cu vreo constrângere psihologică. Tot ce ţi-am propus e să practici acea metodă de meditaţie 10 minute pe zi şi să te dedici cu totul acestei metode. Acum, faptul că ţie ţi se pare prea puţin să practici doar 10 minute metoda respectivă, este cu totul altă problemă şi nu are legătură cu ceea ce am discutat. Apoi mă întrebi tot pe mine dacă foloseşte la ceva sau te forţezi degeaba, deşi eu nu ţi-am zis vreodată să faci altceva în afara celor 10 minute de meditaţie.
Ceea ce tu practici în plus faţă de ce ţi-am indicat nu face altceva decât să te obosească în asemenea măsură încât cele 10 minute în care ar fi trebuit să te dedici total metodei de meditaţie devin aproape ineficiente, fiindcă în loc să fii atentă, vei visa la cai verzi pe pereţi. Mintea iarăşi ţi-a tras o ţeapă, ţi-a zis: „hmm, păi numai 10 minute? Păi ce, eu sunt doar de 10 minute de meditaţie? Eu trebuie să fiu atentă toată ziua, pentru că vreau să am rezultate.” Mihaela, în felul ăsta pierzi vremea, iar deciziile contrare nu-s altceva decât jocuri ale minţii care doreşte totdeauna să facă pe dos. Ce e rău în a-ţi menţine vechiul stil de viaţă? Ai trăit foarte bine în inconştienţă 19 ani, poţi trăi foarte bine şi în continuare. Cele 10 minute sunt suficiente dacă le dai atenţie maximă, ideea nu e să-ţi oboseşti corpul şi mintea ci să înţelegi întregul mecanism aflat în spatele procesului gândirii.
Fac o precizare pentru cei care n-au înţeles prea bine diferenţa dintre amintirea de sine şi conştiinţa de sine: amintirea de sine înseamnă să-ţi aminteşti că exişti, să-ţi aminteşti atât: eu sunt. Aşa cum îţi aminteşti că trebuie să treci pe la piaţă sau că trebuie să plăteşti ratele la bancă, tot aşa îţi aminteşti şi că exişti. Dacă concomitent cu asta simţi şi propria ta prezenţă, vorbim despre conştiinţa de sine, iar asta este cu totul altceva.
Când Nisargadatta Maharaj vorbeşte despre „eu sunt”, vorbeşte despre conştiinţa de sine sau „a fi conştient că eşti conştient”. Amintirea de sine conduce către conştiinţa de sine, acesta şi este scopul amintirii de sine. Ouspensky vorbeşte despre amintirea de sine, pentru că aceasta poate fi practicată de oricine, dat fiind faptul că în cazul ei participă maximum două funcţii, pe când în cazul conştiinţei de sine trebuie să fie prezente cel puţin trei funcţii (în mod obligatoriu trebuie să fie activată funcţia emoţională).
Acţiunea de a fi conştient că eşti conştient are legătură cu ceea ce se numeşte „al treilea ochi”? Întreb pentru că în eforturile mele de a menţine simultaneitatea atenţiei în cele două direcţii - de exemplu citesc şi vreau să înţeleg ce scrie acolo, şi în acelaşi timp vreau să fiu conştientă de mine şi de faptul că citesc şi înţeleg - mi s-a părut că se activează o zonă a creierului (care are proiecţie în centrul frunţii, şi asta m-a dus cu gândul la mitul celui de al treilea ochi) care are energia în plus de care am nevoie pentru a menţine atenţia pe conştientizare în timp ce restul creierului este atent ca de obicei la ceea ce fac propriu-zis în acele momente; întrebarea are de fapt importanţă doar ca jalon al momentului/locului în care mă aflu acum cu practică.
Om_de_jad: A fi conştient că eşti conştient este posibil doar în situaţia în care mintea mecanică se opreşte. În mod normal, mintea funcţionează mecanic (cel mai bine observi asta atunci când te obsedează o anumită melodie şi se tot repetă în minte sau când îţi doreşti ceva - o haină, un accesoriu interesant - şi mintea cere acel lucru proiectând tot felul de imagini cu tine şi lucrul pe care ţi-l doreşti). De asemenea, avem momente în care mintea mecanică se opreşte în mod natural (de exemplu atunci când te sperii, preţ de 2 - 3 secunde mintea se blochează, ori când te trezeşti, la fel, timp de 5 - 10 secunde mintea mecanică este oprită). Dacă eşti atent în momentele acelea, poţi lua contactul cu starea în care se află mintea unui iluminat.
Legat de „cel de-al treilea ochi”: între visare şi mişcarea ochilor există o legătură strânsă. În timpul somnului cu vise, ochii celui care doarme se mişcă continuu. Oamenii din trecut au observat acest fenomen, şi tot ei au mai văzut că în timpul somnului profund, fără vise, ochii rămân ficşi. În mod normal este foarte dificil ca atunci când stai cu ochii închişi să-i faci să nu se mişte - de aceea, căutând mai multe metode de a bloca mişcarea ochilor, oamenii au descoperit că dacă îşi fixează privirea în centrul frunţii, între cele două sprâncene, la aproximativ un deget deasupra acestora, ochii rămân blocaţi şi activitatea mentală mecanică se opreşte. Energia care era trimisă în ochi pentru visare/imagini proiectate, va fi acum redirijată către acest „al treilea ochi”, care în plan fizic corespunde glandei pineale. Nu se cunosc foarte multe lucruri despre utilitatea acestei glande, oamenii de ştiinţă au presupus că este o moştenire de la reptile, nefolositoare în zilele noastre.
În concluzie, putem spune că într-o anumită măsură, a fi conştient că eşti conştient are legătură cu „al treilea ochi”, însă nu e vorba despre o legătură directă. Mai degrabă putem spune că amândouă metodele duc la blocarea temporară a minţii mecanice. Unor oameni le este mai uşor să fie conştienţi că sunt conştienţi atunci când îşi fixează privirea către cel de-al treilea ochi. În yoga este folosit destul de mult acest centru.
Esenţa din noi... e aşa mai prostuţă... ea face tâmpenii? Adică... eu îţi ziceam de animalul din mine; era vorba de esenţă?
Om_de_jad: Evident, nu. Sigur, putem să definim cuvinte aiurea. Poţi să zici esenţă la bere, prezenţa la ţuică, poţi să faci ce convenţii vrei. Dar dacă e să ne referim la jocul realităţii, prin „esenţă” noi înţelegem altceva.
Am să detaliez:
În mod normal, un om are doar gândire mecanică, care poate fi mai coerentă sau mai puţin coerentă . Există, printre altele, simţire mecanică, care este ceea ce tu ai numit a fi „animal”; ea ţine mai mult de centrul de greutate şi mai puţin de fiinţă, de esenţă.
Până la urmă ce este animalul? Animalul este omul biologic iar tot ceea ce vrea animalul, este ceea ce doreşte un om, omul ca fiinţă biologică şi mai departe, mintea, aşa cum funcţionează ea la o fiinţă obişnuită.
Să dau un exemplu:
Dacă vezi un fund apetisant, automat ai erecţie ‒ e o chestie pur umană, masculină. Dar, dacă ieşi din benzinărie şi pe partea din dreapta a drumului e o tipă care arată ok, şi care a rămas fără benzină, şi te roagă să-i dai 5 l de benzină, iar tu îi ceri servicii sexuale în schimb, aici acţionează mintea mecanică. Când şantajezi pentru a obţine plăcere sau bunuri funcţionează animalul psihologic; când ai erecţie automat, funcţionează animalul biologic. Ideea e că acestea se combină şi sunt coordonate de centrul de greutate. Din acest motiv, „Jocul Realităţii” spune că nu avem un centru emoţional. Dacă aş avea un centru emoţional real, acesta ar funcţiona la nivel emoţional aşa cum funcţionează gândirea. De exemplu dacă văd că un pod e rupt, nu mă aventurez pe el ‒ am gândit. Dar dacă aia rămâne fără benzină şi vreau să profit pentru că am prins-o într-o situaţie neplăcută, se cheamă că n-am centru emoţional fiindcă dacă l-aş avea, acesta mi-ar oferi nişte informaţii suplimentare.
Partea proastă e că centrul de greutate ţine de naţionalitate, de neam şi de ţară. Pe măsură ce creştem, începem să dezvoltăm centrul emoţional corect. Centrul emoţional e la toţi la fel, însă centrul de greutate nu este - ţine de tradiţie, de neamul din care faci parte - de-aia se lupta oamenii între ei. Fiecare vrea să-şi impună centrul de greutate, afectivitatea mecanică. Cu toate astea, mai sunt scăpări şi ne putem da seama de ele: încă există limbaj afectiv comun, centrul emoţional nu e distrus complet. De exemplu putem înţelege, indiferent de rasă, de ce o pisică îşi îndrumă puii sau de ce o pasăre le dă puilor să pape direct în cioc; într-o singură clipă înţelegem toţi la fel: chinezi, români, albanezi, evrei. În schimb, noi, ca români, nu putem înţelege de exemplu gelozia arabilor; dar ei între ei, se înţeleg perfect.
Deci lucrurile astea n-au legătură cu esenţa, cel puţin nu au legătură din punctul de vedere al „Jocului Realităţii”. Ce înţelegem în general, prin esenţă? Să luăm, de exemplu, esenţa de parfum de levănţică. Iau levănţica, o storc şi scot din ea tot ce are mai bun. Deci prin esenţă înţelegem partea cea mai importantă, partea definitorie a unui obiect, fenomen, etc. Când luăm din levănţică esenţa, o să iasă o zeamă colorată, iar dacă cineva o miroase va zice „e levănţică”. Sigur că nu e levănţică ‒ e o zeamă. Levănţica e altceva cu toate astea, fiind esenţă, ne putem da seama uşor şi o putem recunoaşte că fiind levănţică. La fel e şi cu omul, esenţa lui este „a fi”-ul lui.
Opo: E partea conştientă... prezenţa?
Om_de_jad: Exact.
În imaginarul care funcţionează în mine relativ la om un loc central îl ocupă comparaţia omului cu un mecanism foarte complex de transformare a energiilor care vin de la Sursă, energii care sunt infinite, inepuizabile. Energia transformată de funcţia instinctivă are o anumită frecvenţa a vibraţiei, cea a cetrului de mişcare altă frecvenţa, a cetrului intelectual altă. Dincolo de straturile de energie specifice fiecărui centru, există un alt nivel de energie de o frecvenţă de vibraţie superioară, total diferită de frecvenţa pe care o are energia centrelor de energie (funcţiilor) nr. 1, 2, 3, 4. Om_de_jad, este acest strat de energie superior ca frecvenţă, esenţa despre care vorbeşte jocul realităţii? Asta voiai să spui când ne îndemnai să ne ridicăm frecvenţa de vibraţie a energiilor, altmineri n-o să te mai înţelegem? Să ne ridicam la acest strat de energie? Să-i trăim (simțim) parfumul, esența?
Om_de_jad: Primul lucru pe care îl putem înţelege e că nu suntem în stare să facem. Ne propunem să facem anumite lucruri, apoi ori iese altceva decât ne-am propus, ori nu avem energie suficientă pentru a duce lucrul până la capăt, ori începem într-o direcţie apoi o schimbăm brusc. Nu e nimic în neregulă cu asta, toţi oamenii fac aşa, în neregulă e să nu ne dăm seama că nu suntem în stare să facem.
Ce înţeleg prin „a face”? Prin a face înţeleg a avea puterea de a schimba ceva în noi înşine. Noi suntem foarte departe de a putea face ‒ pentru asta este nevoie de o cantitate uriaşă de energie şi noi n-o avem.
De pildă, nu bag mâna în foc, dar s-ar putea ca topicul despre metode de meditaţie deschis de mine pe Softpedia să fie printre puţinele, dacă nu chiar singurul cu un început şi un sfârşit. În rest, celelalte topicuri încep într-un fel şi se termină nicăieri, de cele mai multe ori într-o bălăcăreală puerilă, comparabilă cu ceea ce am experimentat noi zilele astea pe forum.
Ce înţeleg prin a face? În nici un caz nu înţeleg acumulare de informaţii. Sunt oameni care citesc mult ori stau şi rumegă continuu idei provenite ori de prin cărţi, ori de prin presă sau de la tv despre cum ar putea să-şi optimizeze propria personalitate, cum ar putea să devină oameni mai buni, mai bine centraţi, mai calmi, mai echilibraţi. În realitate, noi avem senzaţia că „a gândi” este tot-una cu „a face”. Nu e acelaşi lucru.
Mai există o altă categorie de oameni care confundă imaginaţia cu realitatea. Ei îşi dau seama cumva că nu pot face în lumea reală aşa că încep să „facă” în propria lor imaginaţie. Desigur, în propria ta imaginaţie poţi deţine puteri paranormale, poţi deţine adevărul absolut, poţi călători prin lumi paralele, poţi emite tot felul de inepţii.
Al doilea pas, când îţi dai seama că nu poţi face e să cauţi o metodă prin care să înveţi să faci, câtuşi de puţin. Aici intervine sistemul nostru, pe care eu l-am intitulat "Jocul Realităţii" şi pe care Ouspensky l-a denumit „A patra cale”. Ideile acestui sistem, în mod evident, nu-mi aparţin, tot ce pot să spun este că acest sistem, spre deosebire de celelalte pe care le cunoaştem ne explică atât de ce nu putem face cât şi ceea ce putem face ‒ definit, în cadrul jocului realităţii că fiind „ceea ce se poate face”.
În concluzie, chiar dacă ai dori să faci ceea ce ai scris tu, n-ai cum să reuşeşti. Este dincolo de puterea ta să faci cu adevărat. Sigur, te poţi amăgi că eşti în stare să faci, însă dacă eşti cu adevărat sincer cu tine vei vedea că nu poţi. De exemplu, îţi propui să fii calm, apoi vine cineva şi te jigneşte: automat reacţionezi. Se pare că în acel moment toate ideile tale despre cum ar trebui să fii, despre pacifism, despre altruism, ș.a.m.d se spulberă în momentul în care cineva te atinge în punctul sensibil.
Ceea ce este şi mai neplăcut, e că toţi suntem înscrişi într-o schemă foarte puternică, menţinută de influenţele despre care v-am vorbit. Hoţul, violatorul, dar şi sfântul şi intelectualul sunt cuprinşi în această schemă care reprezintă însuşi echilibrul colţişorului de lume în care ne aflăm. Iarăşi, aici intervine sistemul şi ne spune că nu toţi cei care pornesc în căutarea adevărului îl vor găsi, că oamenii nu sunt egali aşa cum sunt, că nu toţi s-au născut cu capacităţi identice şi că numai folsind la modul conştient un grup de persoane, aşa cum încercăm noi, acum, să formăm, putem rupe anumite bariere. În tot cazul, munca organizată reprezintă singurul mod inteligent în care putem face ceva.
Explic imediat la ce mă refer: Land, spre exemplu, este un om direct. Aparent, când s-a apucat să caute, şi-a ales o metodă de meditaţie, a practicat-o zece ani, iar la final a ajuns să descopere adevărul. Teoretic lucrurile sunt foarte simple, dar gândeşte-te dacă poţi face asta la modul concret. Poţi să meditezi două ore pe zi, indiferent cât timp va dura, poate zece ani, poate toată viaţa, indiferent de rezultatul obţinut? Fireşte că nu, iar dacă începi să faci asta, o vei face pentru că eu ţi-am vorbit despre Land. Când vei medita, gândul îţi va fi la el: Land a meditat zece ani, mai am nouă ani şi 340 de zile până când mă voi ilumina.
Trebuie să începem cu lucruri mici, trebuie să ne cunoaştem cu toţii şi să ştim în ce măsură ne putem baza unii pe alţii. Chiar şi acest lucru, aparent minor, este aproape imposibil de obţinut. Noi nu ne putem apropia prea mult unii de ceilalţi, pe de o parte pentru că societatea ne-a interzis şi pe de altă parte din cauza naturii noastre interioare, care ne spune că nu putem avea încredere în nimeni, nici măcar în noi înşine.
Poate cineva care trăieşte cuvântul „esenţă” să pună un egal mare între el şi cuvântul suflet, pe care omul mecanic (nr. 1, 2, 3) nu-l are?
Om_de_jad: Presupunând că întrebarea este „esenţă = suflet?”, răspunsul va fi, categoric, nu. Sufletul este fondul pe care esenţa poate apărea şi se poate manifesta. Esenţa este a omului, sufletul este un dar ‒ el nu ne aparţine. Totuşi, atrag atenţia asupra faptului că atunci când vorbim despre „Jocul Realităţii”, ne interesează să descoperim realul. Pentru asta, trezirea celei de-a cincea funcţii este obligatorie, însă pentru moment accesul la aceasta ne este imposibilă: de aceea, ar fi bine să ne ocupăm de ceea ce este posibil. Fac următoarea afirmaţie: teoretic, orice om sănătos din punct de vedere fizic, născut pe Pământ, îşi poate trezi a cincea funcţie dacă depune efort susţinut în acest sens şi dacă este foarte hotărât. Dacă a cincea funcţie îi este trezită, tot la modul teoretic, scopul pentru care acel om a fost născut este atins, fiindcă o dată cu trezirea celei de-a cincea funcţii se rezolvă 99% dintre problemele cu care se confruntă un om obişnuit. Mai mult decât atât, centrul emoţional real începe să-i funcţioneze, iar omul trăieşte o stare foarte plăcută şi relaxantă, asemănătoare cu ceea ce ne închipuim în mod normal că ar fi fericirea. Dacă doreşte, omul poate rămâne la acest nivel şi este perfect în regulă (cei mai mulţi oameni chiar asta şi fac) ‒ gradul de conştiinţa necesar a fi dobândit pe planeta Pământ este chiar acesta, aşa că omul în cauză şi-a rezolvat o problemă serioasă şi poate sta liniştit, aşteptând să-i vină sfârşitul. Totuşi, există şi cazuri în care un om fie se naşte cu cea de-a cincea funcţie trează şi atunci trebuie neapărat să meargă mai departe, fie pur şi simplu doreşte să meargă mai departe din anumite motive, dar asta este cu totul altă situaţie.
Ai mai spus odată că „sinele nu e nemuritor şi aparţine planetei Pământ, este darul oferit nouă de această planetă”; sinele, adică esenţa omului, nu? Esenţa e un dar făcut omului, sufletul e un dar făcut omului; cine e omul? în timpul practicii conştientizez darul pământului şi darul fluid din mine, dar cine conştientizează? cine vede două entităţi separate de o a treia? ce se întâmplă? ce trebuie să fac mai departe? să fac, subliniez, ştiu că asta e marea problemă ‒ a face.
Citez din ce-ai spus: „numai folosind la modul conştient un grup de persoane, aşa cum încercăm noi, acum, să formăm, putem rupe anumite bariere. În tot cazul, munca organizată reprezintă singurul mod inteligent în care putem face ceva.”
Om_de_jad: Dacă reuşeşti să fii conştient că eşti conştient, adică să reuşeşti să-ţi vezi propria conştiinţă, atunci TU vei fi dincolo de ea, dincolo de propria ta conştiinţă. Trecând dincolo de propria ta conştiinţă, sau ajungând, aşa cum spune Buddha, la non-sine, ai trecut dincolo de tine. Ceva se întâmplă în acel moment, dar se întâmplă numai când eşti pregătit pentru el. În loc să te întrebi „ce să faci mai departe”, întreabă-te ce să faci ACUM. Iar ACUM e indicat să îţi aminteşti cât mai mult timp de tine, de faptul că exişti şi concomitent cu asta să-ţi simţi propria prezenţa.
La mine totul a început brusc, aş putea spune cu o rupere în două a vieţii mele, mai exact acum cinci ani şi jumătate în urmă, atunci când am aflat diagnosticul pus de medici băiatului meu cel mic, o boală grea, incurabilă. [...]
În toamna anului trecut am trăit o întâmplare în urma căreia felul meu de-a fi s-a schimbat radical, şi în urma căreia am căpătat acel echilibru pe care îl căutasem ani în şir şi odată cu el o stare aş putea-o numi „puţin euforică”, care nu are neapărat legătură cu ceea ce mi se întâmplă concret în viaţă, cu micile neplăceri care apar pe parcurs.
Dar să povestesc despre întâmplare; a fost ca şi cum cineva mă luase de mână şi am început să cobor în mine, totul în jur era întuneric, deşi eram conştientă că mă aflu în cameră, vedeam pereţii, imaginea de întuneric se suprapunea ca o hologramă. Apoi am văzut clar, undeva în zona plexului solar, o formă ovală de lumină, cu marginile asemeni unei sinusoide, de culoare galben-aurie, care avea o mişcare care m-a uimit atunci, ceva în genul unei coborâri în sine, care o făcea să freamăte încontinuu şi care te făcea să o asociezi cu cuvântul „viu”. Dacă la început a fost ca şi cum am văzut, mai apoi am auzit ca un fel de murmur, care semăna mult cu o rugăciune cântată.
Iar la urmă am simţit la nivel de sentimente umane ce reprezintă şi nu poate fi tradusă în cuvinte decât prin Iubire şi Altruism, manifestat continuu.
Deşi am simţit, sau poate mai corect spus, mi s-ar fi transmis că ceea ce vedeam este esenţa mea, spiritul, nu simţisem nimic din ce cunoşteam a fi Eu-l meu acolo, nimic personal, nimic schimbător.
De atunci încerc în permanență să mă armonizez cu ceea ce am simţit a fi esenţa mea, de a deveni una la nivel conştient cu ea, să nu mai existe separare.
Om_de_jad: În cadrul acestui sistem, scopul nostru este să învăţăm să folosim imaginaţia în scop creativ, nu să ne lăsăm folosiţi de ea. Ţi-ai dorit atât de mult să obţii pacea, iar durerea de ani de zile pe care o simţeai era atât de puternică, că mintea te-a hipnotizat în asemenea măsură încât la final ai tras concluziile despre care ai scris mai sus.
Şi eu sunt tată şi înţeleg (atât cât poate înţelege un tată) durerea pe care o simte o mamă atunci când primeşte o veste cumplită, aşa cum s-a întâmplat în cazul tău. Tocmai pentru că înţeleg cât de greu ţi-a fost şi îţi este, tocmai din acest motiv nu îmi permit să te las să fii păcălită de imaginaţie. Ştiu că este foarte dificil să găseşti o cale de rezolvare şi eu, din păcate, nu îţi pot garanta că o vei găsi, dar cred că merită să încerci. Spre deosebire de mulţi oameni, tu ai fost atât de lovită de soartă încât ai putut să-ţi dai seama cât de scurtă este viaţa şi cât de uşor se pot aşeza lucrurile într-o direcţie potrivnică. Majoritatea oamenilor înţeleg acest lucru abia cu câteva clipe înainte de a muri.
Şi pentru că pot să pun egal între cuvântul „suflet” şi „corpul divin” (creştinism ezoteric) sau corp cauzal (alte surse), întreb: Care este echivalentul în „Jocul Realităţii” a cuvântului „conştiinţă”? Echivalent = trăire.
Ce poate spune Om_de_jad despre aceasta? Care este răspunsul trestiei de bambus, Om_de_jad, Land, la această întrebare?
Pardon, Land s-a retras, deşi Krishnamurti s-a retras, când s-a retras de tot pe la 91 de ani. Iar Buddha pe la 80 de ani, după ce a creat Vipassana. A avut pâine de dat la cină. Toate se leagă în univers, indiferent de timp şi spaţiu.
Om_de_jad: În primul rând că nu sunt bambus. În al doilea rând, chiar dacă aş fi, e aiurea să pui o asemenea întrebare unui bambus şi să te aştepţi să-ţi dea un răspuns.
Orice răspuns la întrebarea pe care ai pus-o n-ar putea să-ţi arate ce este conştiinţa. Vezi, tu crezi că e vorba despre o trăire, majoritatea oamenilor fac această gafă, pentru că tot ce cunoaştem noi se raportează la trăirile pe care le-am avut până acum. Dacă vrei un răspuns, ţi-l dau, însă nu e suficient doar să stai şi să te gândeşti la el, trebuie să faci tot posibilul să-l trăieşti: conştiinţa nu este o trăire sau o stare, este suportul (fundalul) pe care se poate produce orice stare.
O precizare pur tehnică: nu Buddha a creat Vipassana. Tehnica exista cu mult timp înainte ca el să o fi folosit (de ex. este prezentă în Vijnana Bhairava Tantra şi, dacă nu mă înşel, este şi prin Upanishada-e). Marele merit al lui Buddha este că el a transformat Vipassana dintr-o simplă tehnică, prezentă în scripturi, într-o tehnică utilizată la nivel de mase. El a răspândit mesajul său atât în India cât şi în întreaga Chină, unde s-a întâmplat un lucru miraculos: din unirea celor două, hai să le spunem, curente religioase, respectiv curentul promovat de Buddha şi curentul clasic existent la acea vreme în China, provenit de la Lao Tze, a luat naştere Zen. În zen, de asemenea, se practică Vipassana.
Şi convingerea asta ce e? Eu nu am convingerea că sunt sau nu sunt un rahat pansat în primul rând, ca apoi ulterior să am convingerea cum că aş fi mai mult decât un rahat pansat. Eu la asta spun concepte, extensii mentale. Consider şi eu că orice om se poate trezi indiferent de pregătirea pe care o are.
Sunt de acord că mulţi caută să se trezească doar ca să se simtă mai bine, poate chiar s-au trezit dar nesimţindu-se mai bine au adormit la loc. Vorbesc aici de faptul că fiecare dintre noi e singur cuc în sinea noastră iar pe unii îi sperie teribil asta, poate e chiar ceea ce îi adoarme.
Consider că ajuns mai întâi aici se poate pune real problema abandonării, pentru că deja ştii cam ce eşti tu şi ce sunt conceptele şi nu mai ieşi doar la prins fluturi.
Şi abandonarea nu te face mai prost sau mai rău, cum de altfel lipsa gândurilor nu te face mai inconştient, din contră. E totul invers. Fix pe dos. Eu cam aşa „traduc”.
Om_de_jad: Există diferite grade de trezire. Dincolo de un anumit punct, de fapt îţi va fi imposibil orice: nu mai poţi nici să readormi, nu mai poţi nici să rămâi treaz, pur şi simplu exişti dincolo de orice fel de stare, sau, spus altfel, nu mai exişti deloc. La acest lucru se referă Landscape când vorbeşte despre trezire, şi anume că dincolo de un anumit punct îţi este imposibil să orice vrei tu: totul se întâmplă aşa cum se întâmplă în cazul unui om obişnuit, cu o mică diferenţă, care diferenţă, dacă mă întrebi, nici măcar nu contează ‒ acesta este „rahatul pansat” despre care zice el. Se poate spune că un om perfect conştient este la fel ca un om complet inconştient ‒ diferenţa, dacă e să faci una, e că cel treaz este supus în totalitate Legii Divine şi nu poate decât să exprime voinţă acesteia orice ar face, pe când omul inconştient este supus în totalitate legii întâmplării ‒ evident, fiecare se va comporta ca atare. Noi, amândoi, suntem doi oameni neputincioşi. Altfel spus, nu putem face decât ceea ce trebuie făcut. Noi nu avem voinţă personală, nu avem scopuri personale, nu avem eşecuri, nu avem rezultate. De ce toate astea? Pentru că lipseşte persoana.
În legătură cu acel mic „#” plasat în dreptul celor care s-au trezit. Acel „#” se referă la faptul că omul de tip 3 a devenit om de tip 4, nimic mai mult. Este dreptul celor care au devenit oameni tip 4 să considere că şi-au încheiat călătoria - pe planeta Pământ este corect să consideri că te poţi opri în acest punct. E bine de precizat faptul că totul nu se opreşte aici; poate ar fi bine să nu ne grăbim să tragem concluzii.
Vreau să mai adaug ceva: munca în cadrul grupului constă în încercarea de a transforma omul de tip 3 în om de tip 4, scopul fiind învăţarea unui nou mod de comunicare. Omul de tip 4 înţelege limbajul liniştii, pe când oamenii de tip 2 şi 3 au nevoie de cuvinte (omul de tip 1 nici măcar nu aude ce i se spune, nici măcar nu are nevoie să i se spună ceva). Omul de tip 5 începe să înţeleagă ce se întâmplă cu el şi reuşeşte, abia acum, să lege între ele mici piese de puzzle legate de existenţă, însă omul de tip 6 se supune total voinţei Universului, Legii (aşa cum i-a spus Buddha), sau Legii Divine, cum i-am spus eu ceva mai sus. Omul de tip 7, de regulă nu îşi mai duce existenţa în corpul fizic, existenţa sa tinde să se manifeste în lumea astrală. În momentul în care omul tip 6 devine parţial om de tip 7, corpul fizic începe să funcţioneze prost, eventual să contacteze o boală incurabilă ‒ între corpul său fizic şi cel astral se crează o ruptură care la omul obişnuit nu există.
Cred că m-am îndrăgostit de propria operă. Şi nici măcar nu e un prototip perfect, e un metis, o corcitură. Ştii bine ce zic, e ca şi cum ai pleca multă vreme din ţară şi îţi pierzi telefonul cu toate numerele prietenilor. Doar în felul ăsta are valoare un telefon. Nu îmi convine Jadule să îmi pierd prietenii. Mă descurc şi singur dar e mai fun în 2.
Om_de_jad: Rugăminte mare pentru toţi: dacă vreţi să mă întrebaţi ceva, vă rog mult să nu vorbiţi în parabole. E posibil să înţeleg greşit ce mă întrebaţi şi să va răspund cu totul altceva. În plus, nu văd rostul unei exprimări alambicate dacă avem posibilitatea să evităm aşa ceva.
Problema ridicată de tine este una serioasă şi chiar dacă tu o prezinți sub formă de glumă, te înţeleg perfect, fiindcă şi eu am trecut prin asta. Şi eu îmi iubesc soţia şi fetiţa şi mi-am pus problema la modul serios dacă după ce mor mai rămâne ceva din mine, din ea, din noi. Este cât se poate de clar că NU poţi căra după tine pe cei dragi, nu e nevoie să fii dotat cu o inteligenţă nemaipomenită ca să-ţi dai seama că moartea ne desparte pe toţi. Evident, ne putem păcăli că nu e aşa, dar nu ştiu la ce ne-ar folosi.
La prima vedere, existenţa pare de o cruzime nemaipomenită, pe de o parte îţi dă posibilitatea de a fi fericit în familie, pe de altă parte îţi ia la moarte tot. Problema este foarte dureroasă şi numai cei care n-au iubit pe bune nu şi-o pun. Dacă ai o relaţie de căcat şi o femeie pe care o urăşti sau trăieşti pur şi simplu singur, moartea îţi pare mai uşoară, poate chiar plăcută. Dar dacă iubeşti şi ştii că într-o zi cel pe care l-ai ţinut în braţe noapte de noapte, ani de zile, pe care l-ai văzut în toate ipostazele posibile, cu care ai trăit clipe de toate felurile, n-o să mai fie deloc, că n-o să mai ai pe cine striga chiar şi să-i arăţi o prostioară la tv sau (în cazul meu) să-i citeşti un pasaj „interesant” din nu ştiu ce carte, te apucă groaza. Şi nu există scăpare, Ștefane, nu te mai amăgi singur. Realitatea cu R mare este „ceea ce este”, iar „ceea ce este” înseamnă apariţia formei, existenţa ei pe o perioadă de timp şi distrugerea ei, la final. Cheia pentru a putea înţelege acest proces, cu toate implicaţiile sale, constă tocmai în a-i iubi în prezent pe cei dragi, exact aşa cum sunt ei, a-i iubi profund şi fără să le ceri nimic. Mai bine întreabă-mă despre cum poţi iubi profund în prezent, nu despre cum poţi căra morţii cu tine dincolo. Aşa ceva nu se poate.
Am avut acum un an jumate o experienţă în apropierea morţii care m-a marcat foarte puternic în sensul că am simţit efectiv cum mor adică cum moare egoul şi cum mă prăbuşesc ca o sticlă spartă în neant şi apoi într-un flux de molecule din care făceam şi eu parte şi unde mă simţeam bine şi liniştit. Când mi-am revenit mi-am zis că dacă acum nu înnebunesc e bine.Intensitatea acestei stări a durat cam trei luni după care a început să se diminueze. Acum după un an am impresia că bat pasul pe loc şi simt nevoia ca cineva să mă îndrume şi să mă ajute să merg mai departe pentru că până acum am fost pe cont propriu şi am senzaţia că m-am cam blocat.
Dublu Diez: Prima întrebare pe care trebuie să ţi-o pui este următoarea: Ce anume vrei? întreabă-te asta foarte serios. Dă-ţi timp destul, 2, 3 zile, chiar mai mult. Pe urmă numeşte ceea ce ai găsit.
Fă chestia asta riguros, studiază-te constant, pe parcursul a câteva zile, întrebându-te la fiecare pas ce vrei de fapt. Nu-ţi seta dinainte nişte dorinţe, nu le lua de bune pe cele care apar. Continuă să te întrebi de fiecare dată. Dacă încerci să dai un răspuns, vei spune fie ceea ce crezi că vrei, fie ceea ce vrei să vrei. Dar ce vrei cu adevărat, ce vrei de la meditaţie? Dar trebuie să ajungi la răspunsul ăsta cumva, nu-l poţi smulge din univers, direct.
Abia la final, cînd simţi că ai terminat, spune răspicat ce-ai aflat. Ideea principală este să nu te mulţumeşti cu primul răspuns. O să-ţi dau un mic exemplu. Acum cîteva minute, m-am uitat la ceas. Ce-am vrut, cînd m-am uitat?
Probabil că primul răspuns care apare este: să aflu cît e ora.
Dar eu m-am uitat la ceas fiindcă ştiam că urmează să vină pe la mine la ora 3 cineva. Voiam să ştiu cît mai e pînă atunci. De fapt, voiam să văd dacă trebuie să mă grăbesc sau pot să mai stau pe net un timp. De fapt, mi-era cam lene şi voiam să mai trag mâța de coadă un timp.
Revenim la întrebare :
De ce m-am uitat la ceas? Fiindcă voiam să mai lenevesc :D şi nu aveam un alibi să fac asta. :D
Aşa se-ntîmplă cu foarte multe chestii şi totul zboară prin faţa noastră fără să vedem ce este de fapt. Cea mai mare problemă este că suntem siguri pe noi înşine, pe ceea ce ştim. Suntem siguri că suntem siguri, că nu ne putem trişa pe noi înşine. Şi mecanismul trişează în continuu.
De-asta ziceam să cauţi să afli ce vrei de fapt, în fiecare moment. Întreabă-te de fiecare dată de cel puţin trei ori de ce faci ceea ce faci şi ce vrei de fapt. Poate fi sâcâitor la început, dar dacă reuşeşti să te ţii de asta, or să se cristalizeze nişte idei.
În timpul meditaţiei, deşi încerc să mă relaxez cât mai mult, în momentele de luciditate şi prezenţa mai mare (care nu durează foarte mult) apar tot timpul gânduri de genul „aha, asta este starea despre care vorbea X, Y sau Z. Deci aşa se simte etc.” Lupta asta continuă la nesfârşit, ceea ce îmi provoacă o stare de disconfort şi tensiune. În plus, de câte ori ajung să percep starea de observator (cel care are îndreptată atenţia pe respiraţie), durează câteva secunde după care începe aceeaşi luptă.
Greşesc undeva în modul de relaxare? Mi-e teamă că am ajuns într-un impas sau pur şi simplu este mintea mea, căreia îi place să teoretizeze orice lucru?
Om_de_jad: Aici sunt câteva lucruri de notat: TOATE minţile teoretizează, nu doar a ta. Mintea este un mecanism biologic, un aparat care teoretizează, clasifică, reeşalonează, ierarhizează ș.a.m.d. Dar oamenii nu observă aceste procese mentale pentru că nu-şi îndreaptă atenţia asupra lor. De regulă, atenţia este orientată către exterior, pentru eficiență, pentru o mai bună repoziţionare, pentru a obţine siguranţă în mişcări, în gesturi şi în ceea ce întreprinzi. În timpul în care atenţia ta este focalizată pe „ceea ce faci” în exterior, mintea analizează, triază, îşi dă cu părerea şi-ţi furnizează idei despre orice. Mintea numeşte lucruri, îşi dă cu părerea, trage concluzii, apoi te pune să acţionezi. Uneori mintea este eficientă, alteori nu ‒ uneori lucrează pentru binele tău, alteori nu, ideea e că oamenii nu observă procesul mental şi din cauza asta au impresia că gândesc. Gândirea oamenilor obişnuiţi este mecanică.
Felicitări pentru faptul că ai observat că mintea ta teoretizează, acest lucru arată că ai observat-o lucrând. Şi fii atentă la acest mic aspect: dacă tu ai văzut mintea lucrând, înseamnă că tu nu eşti mintea. Un mecanism nu se poate vedea pe el însuşi - trebuie să fii diferit de ceva ca să-l poţi observa, defini, contura. Chiar în clipa în care observi procesele mentale, tu nu mai eşti în minte ‒ reţine acest lucru, te rog, fiindcă în acele clipe eşti foarte aproape de a descoperi non-mintea. Sigur că va mai dura şi e nevoie de perseverenţă, însă eşti pe drumul cel bun.
În unele momente, pentru a restabili starea de atenţie, îmi sugerez senzaţia de „Eu sunt” (o spun în gând şi-mi îndrept atenţia asupra observatorului şi a respiraţiei). Este o greşeală să fac acest lucru, având în vedere că acest „Eu sunt” probabil că este tot un gând?
Om_de_jad: „Eu sunt” este tot un gând, de acord, însă este un gând mult mai eficient decât „Eu sunt doctor, Eu sunt alb, Eu sunt stelist.” Aşa cum ai observat şi tu, gândul „Eu sunt” îţi stimulează atenţia. Tot inducându-ţi „eu sunt, eu sunt”, la un moment dat o să reuşeşti să pui întrebarea mai bine. Vezi tu, „eu sunt” este foarte apropiat de „cine sunt” - într-o zi o să poţi spune „sunt”, îţi vei simţi propria prezenţă şi vei începe să te scufunzi în propria prezenţă. Ceea ce spun aici nu este o speculaţie ‒ persoane de pe acest forum pot confirma că este adevărat. Pătrunzând în „sunt”, începe, de fapt, călătoria, iar când se ajunge la rădăcina lui „sunt”, ei bine, vei începe să te scufunzi în „eu nu sunt”. Aici este Realitatea Supremă despre care ne-a vorbit Buddha, însă nu putem începe cu „eu nu sunt”, este ceva mult prea dificil ca să începi cu el. Eşti pe drumul cel bun, bine ai venit!
Discuții despre activitatea mentală
Dublu Diez: De multe ori, atunci cînd vrem să ne lămurim asupra unui lucru, apelăm la diverse surse care nu fac altceva decît să ne dea fel şi fel de indicii, fel şi fel de păreri.
Cu cât subiectul despre care ne punem întrebări este mai complex şi mai personal, cu atât răspunsurile celorlalţi se depărtează mai mult de subiect, mai ales în măsură în care aceşti ceilalţi vor mai mult să arate cât ştiu ei şi cât de inteligenţi sunt, mai mult decât vor să te lămurească pe tine, cel care întrebi.
Aşa cum în sondajele de opinie, orice întrebare ai pune, un pensionar va spune: „nu se poate, domn’e, că-s pensiile prea mici”, tot aşa, un om de ştiinţă va răspunde cu o frază uzată, care are legătură doar cu el şi nu cu tine.
Observând toate astea, vreme în urmă, mi-am pus, în mod firesc, întrebarea: „Dacă aşa stau lucrurile, atunci cum pot eu afla răspunsul, de vreme ce eu nu-l ştiu iar ceilalţi nu mi-l pot spune?”
Putem găsi răspunsul la întrebări, dacă îl căutăm într-adevăr, în noi înşine. Dar pentru a căuta şi pentru a întreba în mod corect, trebuie, mai întâi, să curăţăm acest „noi înşine” de foarte multe probleme ale mecanismului numit „minte”.
Pentru că... dacă nu putem să privim un copac sau o floare sau orice altceva, fără să declanşăm un întreg mecanism care să ne trimită fie în trecut, fie în viitor, atunci nu ne putem raporta la copac sau la floare, în mod corect.
La fel se întîmplă şi cu întrebările: dacă pui o întrebare, fără să vrei să întrebi exact ceea ce întrebi, ci, de fapt, un gînd pe care n-ai reuşit să-l exprimi, atunci adevărata ta întrebare nu va ajunge la cel chestionat; va ajunge doar exprimarea, suprafaţa.
Pentru început aş vrea să vă subliniez două metehne ale minţii noastre: tendinţa de a găsi un motiv pentru care ceva este prea greu sau imposibil de înfăptuit şi tendinţa de a da vina pe ceilalţi.
Cred că le-aţi observat şi voi, deja. Nevoia minţii de a contrazice pe celălalt are rădăcinile în tendinţele astea două – pe de o parte, dacă acceptăm ceea ce spune un altul, trebuie să restructurăm toate convingerile noastre şi minţii îi este lene să facă o asemenea muncă, pe de altă parte e mai simplu să zicem că celălalt greşeşte.
Aş vrea să pornim în analiza minţii de la aceste două tendinţe pe care cred că le-aţi descoperit atunci cînd aţi încercat să meditaţi. Pentru că ele fac parte dintr-un sistem foarte bine legat pe care o să-l discutăm mai clar pe parcurs.
Om_de_jad: Un lucru important: userul Dublu Diez a devenit membru al forumului nostru la rugămintea mea. Probabil că v-aţi întrebat de foarte multe ori cum arată un om cu a cincea funcţie trează: acum aveţi ocazia să discutaţi cu o astfel de persoană, care de data aceasta vă vorbeşte direct de la sursă. În concluzie, vă rog să fiţi foarte atenţi, să întrebaţi tot ce vă frământă în legătură cu evoluţia voastră spirituală, fiind conştienţi de faptul că discutând deschis cu un astfel de om, puteţi afla lucruri care vă pot ajuta într-o singură clipă să faceţi un salt pe care altfel l-aţi fi făcut, poate, în mult mai mult timp. Furaţi tot ce puteţi, vă garantez că aveţi de unde fura. Acestea fiind spuse, dăm drumul în mod oficial discuţiilor despre activitatea mentală.
Eu am altă problemă. Mintea mea e cam jucăuşă. :) Adică îi place să zboare, la propriu. Pot să o controlez în schimb destul de binişor. O accesez ca o interfaţă dar tot prin ea însăşi căci altfel nu mă pot raporta la dânsa (minte) şi nici la mine pentru că sunt legat de ea. Şi ea îmi spune că asta e frustrant. Şi analizând şi observând situaţia îi cam dau dreptate.
Dublu Diez: Din cîte am observat eu, rezultatele (răspunsurile,împlinirile, etc.) sunt de două feluri: fie explozive, încântătoare, şocante, etc., fie de o simplitate perfectă. E foarte uşor să alegem: care sunt încîntătoare şi care foarte simple. De obicei, se spune despre lucrurile simple că „vin de la sine”. E un fapt.
Rezultatele exuberante hrănesc mecanismele care fac parte tot din minte: orgoliul, stima de sine şi, astfel, creează plăcere.
Aţi vorbit, din cîte ştiu, cu Om_de_ jad despre imaginaţie şi raportare la viitor şi ştiţi că trezirea presupune, printre altele, şi trăitul în prezent. Nu trebuie să restrângeți sensul cuvintelor. Cu puţină atenţie, observând constant evenimentele din viaţa voastră, veţi depista fel şi fel de dorinţe ‒ un job mai bine plătit, un loc în societate mai bun, sentimente mai puternice sau lucruri mărunte, un alt fel de mâncare în frigider, spre exemplu.
Dacă mă trezesc într-o dimineaţă şi aş vrea să mănânc roşii cu brânză, or eu în frigider am ardei şi cremwurști, atunci ceea ce am nu mă va mulţumi, ba, mai mult, mă va deranja. Dacă nu aş fi avut dorinţa dinainte, aş fi admis, cu seninătate, că nişte cremwurști cu ardei sunt un mic Avem tendinţa de a înlocui prezentul, realitatea, cu altceva, mai potrivit, mai plăcut minţii noastre: jobul de acum, cu dorinţa altuia, trăsăturile iubitului de acum cu altele, imaginate, gestul făcut acum 5 minute, cu convingerea că aş fi putut fi mai bun de atât, etc.
Ce aţi răspunde, dacă v-aş întreba: ce eşti tu? Poate aţi spune „inginer”, sau „bărbat” sau... ştiu eu ce. Dar voi sunteţi o funcţie? Sunteţi un sex?
Cea mai pregnantă înlocuire pe care o facem este aceea a sinelui nostru, cu unul cu care mintea se poate descurca mai uşor. Ca să fii om trebuie să răzbaţi prin toate mecanismele şi „tampoanele” care s-au strîns, cu timpul şi să trăieşti în prezent. Ca să fii orice altceva, trebuie să te propulsezi în viitor, cu toate forţele pe care mintea le are: imaginaţie, voinţă, motivaţie...
Nu ştiu ce fel de răspuns aştepţi de la mine, Ştefan.
La mine asta o văd în câteva acţiuni pe care trebuie să le efectuez: învăţat chineză, relaţiile cu furnizorii şi relaţiile cu clienţii. Dimineaţă mi-am făcut obişnuinţa să repet, apoi ajung la firmă unde trebuie să iau contact cu clienţii şi să le fac preţuri pentru produse şi furnizorilor trebuie să le plătesc anumite servicii. Teoretic totul e simplu şi am zile în care totul merge ca uns, dar câteodată acest mecanism numit mintea intervine şi face praf totul. Deci prins în minte nu fac nici ce e de făcut (că e prea greu) şi nici nu îmi trăiesc viaţa (cum aş putea când am atâtea de făcut?)...
Cei care au început să practice vor vedea însă rolul amintirii de sine; în timp vom putea să avem acces la acel ceva stabil în noi care va asista ca un martor imparţial la ceea ce se întâmplă. Ajunşi la acest martor lucrul nu se termină, inerţiile noastre sunt încă prezente, o perioadă ne vom bate în mod inexorabil de acestea, şi aici intervine drama de care zicea şi Om_de_jad, nu mai avem tampoanele care să ne „scoată” şi cu care ne făceam viaţă uşoară. Acu’ rahatul e rahat, noi suntem singurii de vină; cum mai poţi da vina pe altul când vezi din nou şi din nou că tu SINGUR eşti cel care repeţi aceeaşi greşeală?
Dublu Diez: Îţi atrag atenţia asupra a ceva ce poate ar părea mai puţin important, fiind logic (la fel de logic ca toate faptele fără rost pe care le numeai). E logic să te simţi vinovat de vreme ce n-ai făcut ce trebuia şi... dar nu, aici se strecoară o greșală.
Se simte cineva vinovat, vreodată, dacă face o alegere în cunoştinţă de cauză, asumându-şi eventualele probleme, pierderi, etc.?
Spre exemplu: te-ai fi simţit vinovat dacă ai fi renunţat să înveţi în dimineaţa aceea fiindcă tu doreai să faci altceva? Dar fiindcă TU doreai asta. Dacă alegeai să mergi să te plimbi, pentru că asta-ţi face plăcere, spre exemplu. În mod normal, vinovăţia n-ar fi trebuit să apară.
Ar putea apărea şi în cazul din exemplu, dar din acelaşi motiv din care a apărut în ce povesteai tu. Motiv lesne de observat. De obicei cea care bagă tampoane este frica (sub o formă a ei sau alta). Să nu mă înţelegeţi greşit, dacă vorbesc despre frică, nu exclud mintea, ci o iau ca instrument al minţii.
Aş traduce ceea ce s-a întâmplat cu tine, cam aşa: ţi-a fost frică să te apuci de o lecţie grea, apoi a venit tamponul care a modificat totul şi care a crescut, ulterior. Vinovăţia este un sentiment-tampon pe care mintea îl bagă, din două motive:
1. mintea ştie ce era corect de făcut şi se teme (încă o dată bagă frica) să nu fie nevoită să plătească pentru şiretlicul ei.
2. mintea se teme (a treia oară) că tu te-ai putea prinde că nu e, de fapt, decât un şiretlic, şi-atunci îţi dă un sentiment care să te preocupe, să te încarce, aşa încât să nu mai poţi gîndi limpede şi corect. Heh! :) Şmecheră, nu?
Îmi poţi recomanda şi o tehnică de meditaţie combinată cu Vipassana în acest fel? Că nu prea se împacă cu Vipassana ce mi-ai sugerat să încerc eu acum. Nu se împacă pentru că eu prin Vipassana mă relaxez destul de profund şi nu prea am gânduri iar ca să pot aplica principiul enunţat de tine aşa cum trebuie e cam necesar să îmi activez mintea şi scoarţa cerebrală, nu? Iar Vipassana e cam tot ce practic acum pentru că mă centrează, mă focalizează şi mă relaxează. Am mai practicat şi meditaţia cu muzică dar tot Vipassana mi-a ieşit, o respiraţie pe sunete.
Dublu Diez: Ştiu ce este Vipassana. Acea respiraţie despre care vorbeşti se intensifică sau se răreşte nu în funcţie de muzică, ci în funcţie de stările tale, interne. Bănuiesc că asta ştii.
Dacă respiraţia ţine de stările interne şi eu îţi spun să ai grijă de stările tale interne şi să le transformi în ceva folositor ţie, atunci practica ta de Vipassana nu doar că merge ca unsă, ci şi este favorizată.
Nu, nu trebuie să activezi nimic, nu am spus să gîndeşti că eşti într-un fel sau altul, am spus să te convingi de treaba asta, prin ce metode vrei. Cînd eşti convins de un lucru, atunci îl simţi nu îl gîndeşti. Cînd gîndeşti un fapt, eşti departe de a-l avea. Repet, mintea este doar un proces înşelător, în această formă a ei, de acum.
E drept că Vipassana te relaxează, dar ţi-a dat Vipassana ceea ce ai dorit? De vreme ce mai cauţi în altă parte, s-ar zice că nu.
Desigur, alegerea este la latitudinea ta. Doar tu ştii ce este mai bine pentru tine, nimeni altcineva.
Mi-ar fi foarte uşor să impresionez prin cunoştinţele mele vaste, să spun fel şi fel de lucruri care par interesante şi care farmecă. Dar mintea mea nu funcţionează aşa. Eu nu aştept satisfacţii, nu aştept nici să mă îmbogăţesc din asta, nici să obțin alte avantaje. Aşa că e, într-adevăr, mult mai greu să fac ceea ce spun demn de luat în seamă.
Ieri mi s-a întâmplat un lucru „îngrozitor”. M-am trezit de dimineaţă cu o stare apăsătoare de nelinişte, de insatisfacţie, fără motiv aparent, stare pe care am mai avut-o şi altădată. De obicei în astfel de momente tendinţa este să fac ceva ce îmi face plăcere: să fumez o ţigară, să mănânc ceva „bun”, să mă uit la un film etc. De data asta, înainte de a porni la fapte, am analizat la „rece” situaţia şi am realizat că nu există de fapt nici o legătură între starea mea şi orice gest aducător de plăcere, cumva conexiunea feeling-acţiune nu mai exista, nu îi vedeam sensul, nu avea rost. În acest moment, mintea a început să se neliniştească, să intre în panică: „trebuie să fac ceva”, să preia controlul ducând o luptă cu feeling-ul în sine. Iarăşi am observat ce se întâmplă şi cât de obositoare este această luptă, şi am hotărât să las feeling-ul să curgă, să nu mă mai împotrivesc, doar să îl observ. Acesta a dispărut într-adevăr, deşi am ratat momentul dispariţiei sale.
De ce spun că e ceva „îngrozitor”: pentru că aşa pare pentru minte o astfel de situaţie.
Om_de_jad: Citat: „am realizat că nu există de fapt nici o legătură între starea mea şi orice gest aducător de plăcere, cumva conexiunea feeling-acţiune nu mai exista, nu îi vedeam sensul, nu avea rost.”
Observaţia este corectă şi a putut fi făcută tocmai datorită distanţei care s-a creat între sinele tău şi acţiune. Aveţi acum un exemplu concret despre ceea ce înseamnă non-identificare. Alina, este foarte bine ce se întâmplă, ai reuşit să observi stările respective fără să te implici, fără să reacţionezi. Land spunea în urmă cu ceva timp că este o mare diferenţă între a acţiona şi a reacţiona, făcând referire la modul nostru de a ne manifesta faţă de un fenomen care se produce la nivel psihologic. Poate că acum este mai clară diferenţa: „a reacţiona” presupune efectuarea unui gest mecanic (de ex. să-ţi aprinzi o ţigară, să țipi la cei din jur, să te uiţi la tv), pe când „a acţiona” presupune o detaşare de acţiune, o analiză riguroasă a situaţiei şi pornirea unor demersuri care au ca scop tratarea situaţiei în cauză pe baza unor metode specifice, sau în lipsa acestora, pur şi simplu observarea poate fi suficientă pentru a înţelege.
Citat: „În acest moment, mintea a început să se neliniştească, să intre în panică: «trebuie să fac ceva», să preia controlul ducând o luptă cu feeling-ul în sine. Iarăşi am observat ce se întâmplă şi cât de obositoare este această lupta, şi am hotărât să las feeling-ul să curgă, să nu mă mai împotrivesc, doar să îl observ. Acesta a dispărut într-adevăr, deşi am ratat momentul dispariţiei sale.”
Iarăşi nişte observaţii corecte şi la obiect. Aşa este, doare al dracului să observi zbuciumul minţii într-o situaţie de genul celei relatate de tine. Cu toate acestea, integritatea fiinţei în astfel de momente ‒ şi când spun asta, mă refer la faptul că sinele asista la scena respectivă ‒ este esenţială pentru a înţelege modul în care activitatea mentală se desfăşoară. Observând „ce se întâmplă” este suficient pentru a înţelege, deşi mintea o să-ţi spună că nu e adevărat, că trebuie să reacţionezi, să faci ceva, nu doar să observi. În realitate, reacţionând nu faci altceva decât să laşi fostul mecanism să lucreze.
*
Cred că toată lumea e de acord că fără multă muncă nu se poate ajunge la iluminare. Nu e o muncă titanică, e mai uşor decât la cărat saci de ciment, dar e mult de muncă totuşi ‒ asta e concluzia la care am ajuns eu. Câteva calităţi absolut necesare pentru a depune această muncă: sinceritate cu tine însuţi, perseverenţă, credinţa că există „starea de trezire” (ca să folosesc un termen din creştinism), încredere că tu poţi să atingi această „stare”. Însă pentru a pune în aplicare aceste virtuţi trebuie să avem motivaţia de a munci (şi mulţi dintre noi avem deja metode de meditaţie de la Om_de_jad). Această motivaţie vine de obicei din foarte multă suferinţă - adică din conştientizarea acută a faptului că cele mai mari bucurii pe care le putem avea în viaţă sunt relative şi că totul e, de fapt, deşertăciune.
Discuţiile despre activitatea mentală, pentru mine, nu pot duce la rezultate decât dacă cel care discută are cu adevărat motivaţia de a se trezi.
S-a zis, exagerându-se puţin, că e necesară doar o întrebare pentru a te ilumina. Trebuie însă să ai cât de cât o legătură cu sursa acestei întrebări esenţiale, altfel degeaba întrebi. De multe ori avem deja răspunsul în minte cînd punem întrebarea. De aceea ne învîrtim în gol (ceea ce nu e chiar rău, că ne face să suferim niţel). Întrebarea nu trebuie pusă tot cu mintea, nu trebuie să vină din minte pentru că răspunsul se va adresa tot minţii. Şi mintea îşi vede întotdeauna interesul, adică să devină mai puternică ca să se opună şi mai mult. Întrebarea trebuie pusă, pe cât posibil, din acel spaţiu al conştiinţei care se află dincolo de minte, spaţiu pur, în care nu există gînduri. Să nu uităm că Ramana Maharshi a spus că evoluţia omului se măsoară prin gradul de absenţă a gîndurilor. Nu se referea la faptul că trebuie să fim din ce în ce mai proşti, ci la faptul că spaţiul conştiinţei pure (specifice iluminatului) e din ce în ce mai bine curăţat de gînduri pe măsură ce evoluăm.
Pe scurt, motivaţia duce la muncă, munca duce la accesarea dimensiunii omului treaz, accesarea acestei dimensiuni duce la întrebarea corectă.
Om_de_jad: Vin să adaug câteva lucruri la cele spuse de tine. Este vorba de un cerc în care ne învârtim: motivaţia duce la muncă, munca duce la trezirea celei de-a cincea funcţii, iar accesarea celei de-a cincea funcţii duce la întrebarea corectă, al cărei răspuns contribuie iarăşi la motivaţie şi procesul o ia de la capăt. Sfat practic: încercaţi să identificaţi totdeauna poziţia voastră pe cerc, acest lucru este foarte important, fiindcă ajută la eliminarea blocajelor. Dacă nu putem munci, înseamnă că motivaţia noastră nu este foarte puternică, deci putem lucra puţin la motivaţie. Dacă muncim, dar a cincea funcţie nu-şi face simţită prezenţa, înseamnă că ceva este greşit în legătură cu munca pe care o depunem (aici puteţi discuta cu mine, alegem o altă metodă de meditaţie sau o modificăm pe cea actuală, în funcţie de caz). Dacă întrebăm şi răspunsul nu este motivant, înseamnă că întrebarea n-a fost formulată corect, iar aici fac o mică paranteză pentru a încerca să explic ce înseamnă „corect” din punctul de vedere al Jocului Realităţii: corect înseamnă folositor pe poziţia pe care te găseşti. De exemplu, o frânghie este foarte folositoare dacă vrei să te caţări pe o stancă, însă aceeaşi frânghie poate fi inutilă dacă te găseşti în câmpie. Noţiunea de „corect” folosită de jucători este aceasta: folositor la momentul potrivit. Jucătorul şmecher va putea folosi chiar şi instrumente aparent greşite pentru a obţine rezultate corecte (vezi exemple legate de folosirea alcoolului sau a sexului în anumite condiţii). Toate acestea trebuie utilizate cu grijă şi în cadrul cercului descris mai sus: identificaţi blocajele pe cerc, apoi veniţi să discutăm despre ele şi despre cum putem face procesul de evoluţie să decurgă normal.
Mi-a plăcut postul tău, este foarte clar, curat, coerent, chiar dacă nu are legătură directă cu subiectul topicului. Tu şi Opo aţi progresat enorm în ultima perioadă şi nu pot decât să mă bucur pentru asta. Aveţi grijă, doar, că o dată cu progresul făcut, să vă asumaţi şi responsabilităţile care vin împreună cu acest progres. Nu spun că n-o faceţi, am vrut doar să fiu împăcat cu faptul că v-am reamintit.
Apropo de cerc...eu am motivaţie, muncesc dar nu simt cea de-a cincea funcţie. Habar n-am ce este a cincea funcţie şi nici nu vreau să ştiu. Mintea încearcă să-mi spună cam ce este dar îi zic: „Taci că eşti proastă!” :) Mda...fac instrucţie cu ea. O bat cu propriile arme. O aduc la epuizare şi apoi râd de mă prăpădesc pentru că începe să se bâlbâie şi să-i fie frică.
În felul ăsta am ajuns să am autoritate asupra ei. Şi când vrea la baie, când vrea să mănânce, când vrea să scrie pe forum, ş.a.m.d., o pun să-mi ceară voie. Şi nu numai atât, o pun să mă roage frumos. Şi nu-i dau voie mereu, de-a dracu... îi fac aşa în ciudă. O surprindeam câteodată că deschide singură tv-ul spre exemplu dar acum nu mai greşeşte, când o surprind cu mâna pe telecomandă ordon un STOP! şi stă proastă ţeapănă câteva minute bune până îi tremură muşchii. În societate din contră... îşi ia bătaie de acasă şi munceşte de-i sar capacele că altfel ştie ce o aşteaptă după. Şi dă randament bun în felul ăsta. O mai premiez apoi. Nu sunt chiar un tiran.:)
Şi am mai descoperit un şiretlic prin care pot să o controlez şi să am linişte cu ea. Tot ea proastă mi-a adus ideea, cred că e masochistă. Mi-a adus ideea discutând cu Opo. A aflat că el ştie chineză. Ea nu ştie chineză. Şi de acum când face gălăgie îi spun : „În chineză te rog!” Şi se oftică de moare.
Om_de_jad: Pe acest forum sunt oameni diferiţi care practică metode diferite. De aceea, e posibil ca mulţi dintre ei să nu înţeleagă foarte bine la ce te referi în expunerea de mai sus (mai ales legat de atitudinea ta faţă de minte), însă un practicant al tehnicii stopului va înţelege în mod sigur.
Este foarte bine că dai STOP activităţilor mecanice, dar stopul în sine nu este suficient, mai este nevoie de un şoc pentru a putea conserva energia. Îţi spun imediat ce anume trebuie să încerci, te rog să fii foarte atent şi să citeşti de mai multe ori acest post, care ţi se adresează direct.
În mod normal, energia corpului (şi când spun asta o includ şi pe cea psihică) e în mişcare. Atunci când se dă un STOP, tu de fapt opreşti toată această curgere. Momentul unui STOP este asemănător, pe undeva, cu cel al morţii, cu diferenţa ca în situaţia în care mori, în acel moment energia rămâne blocată, apoi iese din corp.
Caută ca atunci când dai STOP să nu te focalizezi pe minte. De altfel, atitudinea ta batjocoritoare faţă de minte este nefolositoare, fiindcă mintea e un aparat, e absurd să te lupţi cu un aparat. E ca şi când ai fi împotriva plămânilor, că nu te pot ajuta să stai sub apă mai mult de 2 minute. Deci ceea ce trebuie să faci, e ca atunci când dai un STOP să simţi cum energia ta se opreşte. Ai văzut ce se întâmplă când eşti în autobuz şi se pune frână, inerţia face ca oamenii să fie proiectaţi în direcţia în care mergea autobuzul. În mod similar, atunci când se dă un STOP, tot ceea ce nu eşti (corp, minte, emoţii) ar vrea să continue activitatea, numai că TU te-ai oprit. Cel care s-a oprit eşti chiar TU, observatorul, cel care vede cum toate procesele alea vor să continue.
La modul concret, când pui STOP, observă cum anumite părţi din tine vor să continue activitatea şi pe cât posibil, observă energia care pluteşte în jurul tău atunci când TU te-ai oprit. Ştii care e senzaţia? Ca atunci când faci tărăboi şi se ridică praful, apoi brusc te opreşti: praful începe să cadă lin, pe sol. Acea energie este energia ta vitală, independentă de corpul fizic şi care a pătruns în corpul tău o dată cu momentul în care tu ţi-ai început viaţa. Aceeaşi energie vitală se va ridica din corpul fizic şi te va însoţi pe tine în momentul în care vei muri. Când mori, se întâmplă astfel: apare un moment în care se face STOP, apoi energia care în mod normal se reaşează în corp, în momentul morţii se ridică. Dacă eşti foarte atent şi poţi simţi oricând acea energie, o vei putea deplasa la voinţă şi anumite dorinţe pe care le ai acum ‒ mai ales cele legate de călătorii astrale ‒ se pot împlini. Acesta este modul corect de a ieşi din membrană, nu forţând lucrurile. Ţin, totuşi, să-ţi atrag atenţia că cel care vrea să vadă trebuie să fie pregătit pentru asta, fiindcă o dată ce procesul începe, nu mai poţi da înapoi. Cel care vrea să vadă va fi obligat să vadă tot, iar asta presupune foarte multă suferinţă, fiindcă nu vei vedea doar lucruri plăcute. Să nu spui că nu te-am avertizat din timp.
Din câte am citit azi aici cred că mintea mea şi-a făcut o problemă (iar mintea adoră problemele, nu?) din dorinţa de a fi trează, pentru că am impresia că practic prea mult atenţia cu dublă direcţie pe parcursul unei zile. Nu sunt sigură 100% nici acum că o practic corect, dar din câte am citit cred că sunt pe aproape. La început mi-a fost destul de greu să fiu prezentă şi atentă, dar acum am observat o mărire a perioadelor de luciditate şi de a reuşi să practic atenţia cu dublă direcţie.
Am încercat o perioadă „Nici acesta, nici aceea” (ambele forme), fără rezultate. Am încercat şi „Corpul-ureche” şi a doua oară am avut senzaţia de lumină. Am oprit-o şi pe asta din acelaşi motiv ca dansul dervişilor. Am încercat şi „Privind dincolo” privind cerul şi vedeam alte prostii (multe cerculeţe unite tangenţial care pulsau). „Mori acum” nu mi se potriveşte pentru că nu mi-e frică de moarte (zic eu), dar am încercat-o şi pe asta. Nimic!
Acum meditez încercând să-mi liniştesc mintea şi uneori reuşesc câteva clipe, uneori mai mult chiar, prin a asculta liniştea şi a mă scufunda în ea. Problema cea mai mare, şi de aceea sunt neliniştită, este dacă nu cumva mă păcălesc singură că „fac” ceva, adică nu fac nimic iar Eu-l meu e ca un mim, doar îmi da impresia că fac.
Om_de_jad: Cea care se întreabă dacă nu cumva te păcăleşti este chiar mintea. Nu o lua în seamă, o să-ţi spună până la final că greşeşti. De fapt, în ultima secundă, înainte ca tu să te trezeşti o să-ţi spună că ai greşit tot, că ai făcut eforturi degeaba, că mai bine renunţi, că nu există iluminare, că cel care te-a îndrumat te-a păcălit ș.a.m.d. Mintea este plină de astfel de şiretlicuri şi, trebuie să recunoaştem, se descurcă foarte bine.
Am observat că oamenii, de fapt, nu comunică, nu pot comunica, nu există o legătură adevărată între ei. Ei par să se iubească sau să se înţeleagă şi menţin această aparenţă atât timp cât îşi pot asigura în celălalt satisfacerea egoului. Ei nu se înţeleg şi nici nu se preţuiesc unii pe ceilalţi, dar se prefac că o fac. Cea mai bună dovadă e că, atunci când nu există niciun interes (sau interese minime) în celălalt, omul va rupe iluzia şi va constata că nu există nicio legătură reală (sau că nu percepe una) între el şi persoană respectivă. O confruntare a egourilor a doi oameni demonstrează asta.
Chiar azi am constatat asta când am avut o discuţie mai aprinsă pe messenger. Cât de singură sunt şi cât de incapabilă să relaţionez cu adevărat cu ceea ce mă înconjoară! Am impresia că fiecare lucru are ataşat o etichetă mentală care spune la ce foloseşte. Nu este important ce este lucrurul respectiv în sine, ci ce poate fi el. Tot ce există trebuie să îmi servească la ceva pentru că, altfel, .... Sau poate aberez, :)) dar asta am observat acum.
Dublu Diez: Ai observat bine. Oamenii se raportează întotdeauna la sine şi, din cauza că „au uitat” asta, se raportează GREŞIT la sine. Educaţia ne împinge către o aşa zisă „decentrare”, adică spre o raportare la lume, spre integrare. Dar faptul că decentrarea este făcută în mod abuziv, fiindcă suntem obligaţi de educaţie să o facem, ci nu fiindcă alegem să facem asta, în urma unor concluzii, atunci egocentrismul nostru nu este făcut să dispară; el rămâne într-o formă indirectă, cea pe care ai observat-o tu.
Prin urmare, ca să aduci mecanismul la forma corectă, să opreşti tampoanele, trebuie să îţi dai voie să fii egocentristă.
Şi doar atunci cînd ajungi la egocentrismul pur, sincer, aminteşte-ţi un lucru, pe care-l spunea Ştefan pe mai sus, lumea eşti tu. Dacă iubeşti doar un tu restrîns la corpul tău, egocentrismul tău nu este împlinit.
Egocentrismul real înseamnă dragoste de tot.
Ce presupune a-mi da voie să fiu egocentristă? Înseamnă să îmi dau drumul la toate frustrările şi să mă descarc pe cei din jurul meu pentru că îmi pasă doar de mine (deşi nici măcar acest „mine” nu e complet, la modul conştient)? Acesta ar fi egocentrismul pur?
Dublu Diez: Citeşte cu atenţie. Am spus egocentrism, nu răzbunare fără rost.
Egocentrism înseamnă dragoste de sine şi atenţie la sine.
Copiii nu-şi varsă niciun fel de frustrări pe alţii. Ei doar ţin la sine, se raportează la sine, mereu, în orice.
A-ţi vărsa furiile pe alţii înseamnă a înţelege greşit obiectul şi cauza frustrărilor tale. Asta ar fi un act de prostie cruntă care, din păcate, se practică prea des.
Despre frică
Opo: Legat de frică, iată ce ne zicea Om_de_jad acu’ un an pe Softpedia:
„Mai vreau să mai spun un lucru: mecanismul minţii este bazat pe frică şi teroare. Uitarea de sine apare din cauza fricii: frică de moarte, frică de viaţă, frică în legătură cu viitorul, frică dată de amintirile dureroase. Sinele nu poate fi simţit pentru că frica pune stăpânire pe noi, aşa că un bun punct de plecare este chiar studierea propriilor frici, pe care fiecare şi le ştie, dar le ignoră. Ştiu că e dureros să-ţi observi frica, vor fi momente în care corpul se va contracta de teamă, dar vă rog să mă credeţi, merită efortul. Rezistenţa la fricile personale este foarte importantă, pentru că ea ne fortifică pentru frica cea mare, frica faţă de moarte. Şi fiţi atenţi, frica se manifestă în diferite moduri, nu neapărat aşa cum o ştim: de exemplu, unii oameni muncesc foarte mult de teamă că s-ar putea opri şi ar vedea realitatea dureroasă în care se află. Alţii se plictisesc din acelaşi motiv, mintea obligându-i să facă ceva, orice, numai să nu se observe.”
Deja e dificil pentru noi să ne aducem aminte de noi, să fim conştienţi, aşa că acest studiu ar dura o veşnicie, pentru că deja trebuie stabilizată amintirea de sine, şi din acea perspectivă să observăm mecanismele fricii. Dacă te-ai întoarce în timp, înainte ca miracolul trezirii să îşi pună amprenta asupra felului tău de a gândi, de a vedea lumea şi ai primi informaţia citată, cum ai face tu un astfel de studiu? Ai lua-o inginereşte? Un caiet şi un creion nou, ai ascuţi creionul şi ai începe să notezi problema cu toate datele, verificând fiecare element în parte ACUM şi AICI şi nu din memorie: nume, prenume, constituţie fizică, culoarea ochiilor, culoarea părului, studii, profesie etc.?...
Om_de_jad: Eu n-am folosit niciodată un caiet şi un creion pentru aşa ceva, dar ideea nu e rea, folosind caiet şi creion te poţi organiza mai bine. Opo, fii foarte atent la ce urmează să spun. Identificarea fricilor personale are două scopuri: 1 - antrenamentul pentru frica cea mare, respectiv frica de moarte şi 2 - dobândirea aptitudinilor prin care vei putea obţine, la un moment dat, o frică pură, nepoluată. Explic imediat la ce foloseşte asta.
Punctul 1 este important, fiindcă noi fugim de frică ori de câte ori se iveşte ocazia, astfel încât la un moment dat ajungem să ne fie frică de frică şi intrăm într-un cerc vicios. Rezistența la frică este direct proporţională cu capacitatea de a rămâne treaz, fiindcă frica există numai în lipsa atenţiei, deci cu cât eşti mai rezistent la frică, cu atât îţi vei putea menţine atenţia trează pe o perioada mai lungă de timp - e valabilă şi reciprocă. Frica te face să devii din ce în ce mai puţin conştient, iar dincolo de un anumit prag se poate ajunge chiar la pierderea contactului cu corpul fizic.
Încă de când suntem mici, ni se sugerează ca atunci când ne e frică, să „ne mutăm gândul” de la factorii declanşatori. Acesta este un mod de-a dreptul pueril în care oamenii caută să-şi rezolve problema fricilor personale: să-şi ia ochii şi gândul de la ele. După cum observaţi, uitarea este ridicată la rang înalt în societatea noastră: toată lumea preamăreşte puterea vinurilor, a drogurilor şi a substanţelor halucinogene, care „ne ajută să uităm”, ne ajută „să nu ne mai fie frică”.
Dar ce este frica? V-aţi întrebat vreodată CE ESTE FRICA? Nu frica de ceva sau de cineva, ci FRICA în sine, ca stare. Îmi pare destul de clar faptul că până nu putem studia frica izolat, ca stare, şi nu în asociere cu un obiect sau cu un fenomen cauzator, nu o vom putea înţelege. Şi nu poţi izola frica decât dacă reuşeşti să o separi de fenomenele şi factorii generatori ai acesteia. La asta mă refer când vorbesc de punctul 2.
Ca metodă practică de lucru: eu cred că fiecare om îşi cunoaşte fricile. Nu cred că e cineva care nu ştie ce anume îl sperie şi îl face să devină neliniştit. Pe de o parte, există fricile comune: frica de boală, frica de durere, grija pentru cei dragi, îngrijorările faţă de propria persoană. În teorie este foarte uşor, în practică e ceva mai dificil: trebuie ca atunci când o anumită frică se manifestă (şi nu e nevoie de un antrenament special pentru a-ţi provoca frică, se întâmplă tot timpul) să o observi, nu să faci rapid ceva în ceea ce priveşte factorii declanşatori ai fricii respective. Pe de altă parte, sunt fricile personale, care pot să difere de la o fiinţă la alta: aici intră fobiile, reacţia la anumiţi stimuli, dorinţele şi frica de a nu le putea îndeplini (dorinţa de a te trezi sau dorinţa de a progresa din punct de vedere spiritual şi frica de eşec intră şi ea aici).
Vă rog să reţineţi, scopul este să putem izola frica. Frica de boală şi frica de a nu reuşi în viaţă sunt diferite, însă FRICA - şi aici mă refer la starea în sine - este una singură, se manifestă în ambele situaţii. Până când nu veţi vedea ambele situaţii ca fiind identice în ceea ce priveşte frica, n-o veţi putea studia. Numai dacă pătrunzi în starea de FRICĂ o poţi înţelege.
Opo: Va trebui să citesc de nenumărate ori până să pătrund tot ceea ce ai scris mai sus, însă vreau să îţi mai cer nişte lămuriri.
Frica am experimentat-o de mic fiind: îmi era frică de întuneric, să nu moară părinţii, să nu fiu singur, să nu fiu prins cu lecţia neânvăţată, să nu fiu ridicol, să nu fiu apreciat, să vorbesc în faţa unei mulţimi, să nu mă curentez, frica de înălţime etc. … De fiecare dată când îmi era FRICĂ, starea era prezentă şi o simţeam, aşa cum spuneam într-un post anterior, cu tot corpul meu, visceral, simţeam că mă sfâşii că e sfârşitul lumii, că mi se „taie picioarele”, că am morcov, simţeam cum creşte presiunea sangvină etc. ... De multe lucruri „am scăpat” şi ca urmare, nu mai am cum să experimentez respectivele frici: de exemplu fricile ce ţin de şcoli. Pe alte frici le-am înfruntat şi au dispărut: frica de întuneric ‒ ştiam că nu ar trebui să îmi fie frică şi mergeam prin casă noaptea (îţi dai seama cât curaj să parcurgi 3 camere singur fiind ;)), sau frica de înălţime ‒ săream în apă de la diverse înălţimi cu toate că înainte să sar aproape că mi se tăiau picioarele, frica de femei ‒ intram în discuţii deşi simţeam că dacă deschid gura o să îmi cadă cerul în cap.
Nici acum nu pot spune că am scăpat de frici, chiar am rămas surprins ieri când am fost la o partidă de basketball şi îmi era frică să arunc la coş, cu toate că în ultima vreme am jucat surprinzător de bine (ai scris destul de târziu aşa că am pierdut ocazia să mă bucur de confruntarea cu respectiva FRICĂ).
Ce vreau eu să spun este că unori frica apare alteori mecanismul numit minte este pregătit pentru a se proteja de situaţiile care ar genera frica, şi reacţionează înainte ca să putem fi „răniţi”.
Nu vreau să te supăr întrebând prostii (să fie şi aici o frică?), dar vreau să ştiu dacă FRICA este doar un concept, ţine ea doar de minte, ţine doar de corpul fizic, e un melanj? Concept pur nu ar putea fi - animalele nu au concepte, iar uneori le e frică de fac pe ele sau le bate inima de parcă ar vrea să le iasă din piept. Ţine ea de corp sau de minte iar nu îmi e clar şi asta deoarece este vizibilă legătura cu corpul - pulsul se accentuează, senzaţii fizice de panică apar, se secretă adrenalina; însă şi mintea poate să inducă în corp astfel de senzaţii - de exemplu eu am oroare de entorsă ( şi la basketball se întâmplă deseori aceasta) şi m-am surprins uneori mergând sau stând în pat că mintea scotea din memorie senzaţia de entorsă, care deşi scurtă ca manifestare, dădea o senzaţie vie de durere şi mă făcea să mă contract.
Adevărul e că în ceea ce priveşte FRICA de moarte, eu am resimţit-o foarte acut în corpul fizic, dar trebuie să recunosc că nu am fost un bun observator în această viaţă aşa că vreau să te întreb dacă FRICA pură poate să se existe fără să implice reacţii organice.
Om_de_jad: „Frica pură” este o noţiune care te poate ajuta. De fiecare dată când există frica, automat apar şi reacţii organice care, la rândul lor, alimentează frica şi procesul se reia. Eu am introdus această noţiune de „frică pură” cu un singur scop: acela de a te ajuta pe tine să o separi de factorii declanşatori. Să zicem că îţi e frică de înălţime, te afli pe marginea unei prăpastii şi îţi tremură picioarele. Frica este o stare care e prezentă în organism, iar factorul declanşator este prăpastia. Apoi să luăm frica de a nu pica un examen: pe de o parte ai starea de frică, pe de altă parte ai factorul declanşator, respectiv teama de a nu pica examenul. În mod normal, oamenii tratează aceste două frici în mod diferit, însă ele sunt numai în aparenţă diferite: diferă factorul declanşator şi „cantitatea de frică generată”, dacă pot să-i spun aşa, dar în realitate, vorbim despre FRICĂ şi despre factori declanşatori. Iată un exemplu, ca să fie mai clar: FRICA acţionează pe funcţia emoţională, DUREREA acţionează pe funcţia instinctivă, dar durerea, spre deosebire de frică, este corect integrată în maşina umană. Iată cum: atunci când dai cu piciorul într-un stâlp de beton, simţi durere. Atunci când îţi cade o piatră în cap, simţi durere, însă noi ne dăm seama uşor, pe funcţia instinctivă, că este vorba despre factori declanşatori şi despre DURERE (pentru că durerea o putem simţi izolat, separată de factorul declanşator). Nu la fel se întâmplă şi cu frica: avem senzaţia că sunt mai multe frici, când de fapt ea este una singură, ca şi durerea. Durerea o înţelegem destul de bine, ştim ce a generat-o şi nu ne facem prea multe griji legate de ea, în schimb, fricile sunt percepute ca fiind ceva personal, par să aibă ceva unic. Iată ce vreau de la tine: să poţi separa frica de factorii declanşatori, să poţi separa neliniştea de factorii declanşatori. Atunci când ai lovit cu piciorul în stâlp, tu nu amesteci stâlpul cu durerea. Vreau să faci la fel şi cu frica.
Despre Atenția cu dublă direcție
Om_de_jad, cum trebuie să procedeze cei care nu au suficientă putere de concentrare, aşa cum sînt eu? Vreau să găsesc o metodă pe care să nu o mai schimb. Mulţumesc.
Om_de_jad: Ai topicul despre metode de meditaţie. Alocă o săptămâna fiecărei metode şi vezi dacă ţi se potriveşte vreuna. Dar oferă importanţă fiecărei tehnici în parte, hrăneşte cu atenţia ta fiecare tehnică şi dacă vreuna dintre ele ţi se potriveşte ‒ şi, de regulă, în acele tehnici eu am cuprins cam toate tipurile de minte existente în zilele noastre ‒ vei şti că acea tehnică este pentru tine. Vei şti imediat că o tehnică ţi se potriveşte, fiindcă ea este precum o mănuşă. Imediat ce vei vedea că una dintre tehnici te menţine atent fără să depui eforturi inimaginabile, vei şti că tehnica în cauză ţi se potriveşte. Şi dacă, printr-o minune, nici una dintre tehnici nu ţi se potriveşte, atunci va trebui să alegem o tehnică specială pentru ţine, însă asta presupune că tu eşti un discipol şi că eu îţi devin maestru, iar aşa ceva este foarte, foarte dificil în zilele noastre. Eu n-am acceptat pe nimeni ca discipol până acum şi nici nu sunt dispus să o fac până când nu întâlnesc fiinţa potrivită. Un discipol este un fenomen rar, aproape că e ceva pe cale de dispariţie în ziua de azi. Transferul de forţă dintre maestru şi discipol este un fenoment care se produce numai în anumite situaţii ‒ pentru asta, discipolul trebuie să-şi abandoneze propriul ego şi să se lase total pe mâna maestrului. Nu oricine este capabil de aşa ceva, iar eu, prin munca mea, vă respect fiecăruia ego-ul şi va îndemn să puneţi mâna să munciţi. Ceea ce veţi obţine este rezultatul muncii voastre, nu rezultatul muncii mele. În cazul unei relaţii maestru-discipol este invers, trezirea vine ca un dar din partea maestrului şi nu ca rezultat al unui efort de genul celui despre care vorbesc eu în general.
Un lucru pe care îl observ la practica atenţiei cu dublă direcţie: deşi sînt asaltat de foarte multe gînduri, ele nu mă mai deranjează. Din puţina mea experienţă, această metodă înseamnă în primul rînd să fii atent la tine şi ce e în exterior nu mai deranjează. De fapt, nu ştiu dacă acest cuvînt, ''atenţie'', este cel mai potrivit. Tolle exprimă foarte bine ce înseamnă această practică în clipul „Not reacting to content”, de exemplu sau în clipul „Quite ordinary”.
Om_de_jad: Să vă povestesc ceva...
Se spune că într-un hotel, undeva, la munte, se cazaseră doi indivizi: unul era practicant de tantra, celălalt era un beţivan notoriu. Amândoi nimeriseră cu camerele una lângă cealaltă, astfel încât beţivanul îl auzea de fiecare dată pe tantric în timp ce făcea dragoste cu iubita lui. Ceea ce îl deranja foarte tare pe beţiv, era faptul că acel cuplu de tantrici făcea un tărăboi îngrozitor, şi la fiecare orgasm, bărbatul striga cât îl ţineau plămânii: "Gregorian Bivolaruuuuuu!!!", apoi se făcea linişte şi după puţin timp o luau de la capăt. Într-o singură noapte, se putea întâmplă să audă de treizeci sau patruzeci de ori numele maestrului tantric, aşa că, săracul beţiv, devenise de-a dreptul exasperat, motiv pentru care numărul de sticle de vodkă golite pe zi aproape că se dublase.
Într-o noapte, beţivul probabil că s-a simţit foarte rău, aşa că s-a trezit pe la ora 3 să se ducă să vomite în wc-ul din baie. În mod surprinzător, a observat că hotelul luase foc. Cuprins de disperare, a dat buzna în camera vecinilor şi l-a surprins pe tantric ţinându-şi fesele încordate într-un "...volaruuuuu!!!!" sfâşietor.
Beţivul a strigat cât a putut de tare la cei doi:
- Haideţi repede, hotelul a luat foc!! şi a început să culeagă hainele de pe jos, încercând să salveze ceea ce mai putea fi salvat.
Afară, zgribulit de frig şi clănţănind din dinţi (pentru că erau -12 grade Celsius), tantricul i-a spus beţivului:
- Deşi teoretic eram mult mai treaz decât tine, nu am observat absolut deloc flăcările, fiindcă eram în extaz...
La care, beţivul i-a răspus:
- Eu fusesem în extaz cu câteva ore în urmă, mă dusesem la wc cu scopul de a mai renunţa la o parte din el.
Presupun că mulţi dintre voi cunosc pasajele jenante în care aşa-zişi discipoli de la cursurile de yoga din România scriau pe site-ul grupării MIŞA despre întâlnirile lor cu îngeri şi tot felul de bazaconii de genul acesta. Ştiu foarte bine că eşti un om cât se poate de serios şi că n-ai nevoie de cineva care să-ţi spună să nu crezi în cai verzi pe pereţi. Atâta doar că orice om serios are nevoie de puţin simt al umorului pentru a-şi completa propria personalitate. Rostul glumei pe care am adăugat-o la sfârşit era tocmai de a va descreţi puţin frunţile, fiindcă această călătorie în care aţi pornit este şi-aşa obositoare şi devine din ce în ce mai grea pe parcurs. Sincer să fiu, abia aştept ziua aia în care voi o să faceţi glume pe seama mea, fiind perfect conştienţi de aceleaşi lucruri de care eu însumi sunt acum conştient.
În legătură cu desecretizarea trăirilor personale, Iisus spune foarte bine să te rogi atunci când nu te vede nimeni, la miezul nopţii, când ceilalţi dorm. Dezvăluirea propriilor trăiri nu face altceva decât să risipească energia dobândită din acea trăire. De regulă, păstrarea propriilor trăiri ca pe nişte comori personale, ajută la aprofundarea acestora şi la evocarea acelor trăiri atunci când este cazul. Desigur, noi aici suntem că în familie şi putem vorbi deschis unii cu ceilalţi despre trăirile personale, însă cu cât ele sunt mai profunde, cu atât este mai bine să le păstrăm pentru noi înşine şi să reflectăm la ele în tăcere. În felul acesta, trăirile respective pătrund în subconştient şi că prin minune încep să "lucreze" pentru noi, din interior către exterior. Aşteaptă să devii cristalizat, să ai contact cu propriul sine, apoi vei putea spune altora oricât doreşti despre experienţele tale, fără ca prin asta să epuizezi vreun pic din energia dobândită. Iar eu aici mă refer chiar la tine, fiindcă intuiesc din posturile pe care le-ai mai avut, inclusiv pe Softpedia, o capacitate puternică de dăruire şi o înclinaţie nativă către instruirea altor persoane. Când te vei trezi şi vei fi capabil să-i ajuţi pe ceilalţi, te rog să mă crezi, eu însumi o să strig la tine şi o să te îndemn să le vorbeşti oamenilor.
Este indicat să descrieţi doar în termeni pur tehnici ceea ce se întâmplă cu voi, astfel încât prietenii voştri să poată beneficia de aspectul practic al expunerii. Nu dezvăluiţi partea intimă a relaţiei voastre cu universul, pentru că rataţi şansa de a "înmulţi" acel dar pe care l-aţi primit. Iisus spunea aşa: fiţi vicleni (a se citi înţelepţi) că şerpii şi blânzi precum oile.
Am făcut asta cu ceasul mai demult şi concluzia la care am ajuns a fost că timpul este „ciudat” :mrgreen: ... dar subiectul oricum a rămas deschis ... despre conştientă, eu cred că există la toţi, dar greşeala majoră este că noi credem că suntem mai mult de atât ... nu am înţeles prea bine ce ai vrut să zici cu „posezi”, tu o consideri ca pe un accesoriu şi că nu are toată lumea aşa ceva ?
Om_de_jad: O să încerc să fac nişte precizări, ca să ne înţelegem măcar la nivel teoretic şi să ştim despre ce vorbim:
- psihologia spune că toţi oamenii sunt conştienţi şi prin asta se referă la faptul că nu dormim în timp ce desfăşurăm o activitate. Adică, pentru psihologie, stările conştiinţei sunt cam aşa: somn profund, somn cu vise, conştientă. Din punctul de vedere al psihologiei, atunci când nu dormim şi facem ceva suntem conştienţi. Dacă privim lucrurile din punctul de vedere al psihologiei, toţi oamenii care nu au probleme psihice sunt conştienţi.
- pe de altă parte, Jocului Realităţii spune aşa: se observă că atunci când oamenii desfăşoară activităţi fiind conştienţi din punctul de vedere al psihologiei (adică atunci când desfăşoară activităţile respective nu sforăie), le scapă foarte multe lucruri şi în primul rând le scapă atenţia faţă de propria persoană, contactul cu ei înşişi. Putem vorbi cu alţii, putem munci, putem scrie cărţi, îi putem ajuta pe cei din jur, ne putem ruga, putem face dragoste, putem călători, putem face orice activitate fără să fim atenţi la noi înşine. Se numeşte asta conştientă? Răspunsul îmi pare clar: e o conştientă parţială.
Dincolo de treaba asta, avem două posibilităţi: fie spunem că oamenii obişnuiţi sunt conştienţi (aşa cum susţine psihologia) şi că practicanţii atenţiei cu dublă direcţie sunt supraconstienti, fie spunem că oamenii obişnuiţi nu sunt conştienţi şi că practicanţii atenţiei cu dublă direcţie sunt conştienţi. Opo preferă a doua varianta, Yoga o preferă pe prima. Sper că acum e ceva mai clar la ce ne referim.
O spun foarte clar: realitatea EXISTĂ, altfel de ce dracu mi-aş mai bate capul? Crezi că-mi face plăcere să scriu lucrurile astea? Lăsaţi speculaţiile şi puneţi mâna pe treabă dacă vreţi să faceţi ceva. Dacă nu, Shapeshifter vă aşteaptă pe Softpedia la discuţii despre discuţii.
Aş vrea să te întreb ce este cu acea emoţie despre care ai vorbit şi ai spus că este importantă atunci când practici atenţia cu dublă direcţie? Din câte îmi amintesc ai zis că dacă nu simţi această emoţie nu ajungi să fii atent în mod corect.
Încerc să practic atenţia cu dublă direcţie pe funcţia emoţională, mă folosesc de anumiţi factori care îmi provoacă emoţii sau eu ştiu că îmi provoacă emoţii (îndeosebi acelea foarte vii, puternice care fac să mi bată inima mai repede, simt cum se întâmplă asta); odată ce apare emoţia lucrurile se complică... parcă sunt pe un teren foarte fragil şi am nevoie şi de funcţia intelectuală, cel puţin aşa am impresia. Nici măcar nu sunt în stare să formulez o întrebare corectă în legură cu ceea ce nu ştiu să fac.. :mrgreen: Cred doar perseverând am să mi dau seama de mai mult, dar m-am gândit totuşi să întreb pe cineva care are cunoaşte problemele practice.
Atenţia cu dublă direcţie poate fi practicată în paralel cu metodele de meditaţie recomandate de Om_de_jad?
Opo: Când te trezeşti dimineaţă ai un feeling că eşti treaz, poţi să îţi dai seama de diferenţa dintre tu cel care dormea şi tu cel care e în starea de veghe. Om_de_jad mai dădea un exemplu: “Amintirea de sine înseamnă exact ceea ce deja bănuieşti că înseamnă: să-ţi aminteşti de tine. Este că atunci când citeşti şi cineva te strigă. Cu câteva clipe în urmă erai absorbit în ceea ce citeai, apoi dintr-o dată te-ai "trezit". În mod similar, poţi pătrunde din starea obişnuită de conştientă într-o stare de "trezire>>” .
Feelingul există în noi, noi suntem în permanentă prezenţi, problema este că noi ne identificăm cu gândurile, emoţiile, imaginaţia noastră. Ceea ce învăţăm noi prin atenţia cu dublă direcţie şi prin meditaţie este să devenim din ce în ce mai conştienţi de propria prezenţă (existenţă) şi să ne detaşăm un pic de povestea personală pe care o tot repetăm în gând ca o placă stricată. Gândurile şi povestea personală au rolul lor şi ne ajută în societate, problema este că nu se opresc niciodată, iar uneori sunt chiar exacerbate impiedicȃndu-ne să ne bucurăm de momente de linişte sau fericire.
Opo: Nu ştiu ce metodă de meditaţie ţi se potriveşte cel mai bine , dar ştiu că scopul metodelor de meditaţie este cunoaşterea de sine şi nu capacitatea de a face simultan cât mai multe meditaţii diferite. Prin metodele date de Om_de_jad se aunge în acelaşi loc ‒ la conştiinţă, orice metodă e la fel de bună ca oricare alta, cel mai important e să o poţi simţi aproape astfel încât atunci când o practici să fi cât mai atent la ce se întâmplă în propria ta fiinţă.
În ceea ce priveşte atenţia cu dublă direcţie, nu uita ce a zis Om_de_jad pe Softpedia:
“Atenţia corectă presupune îndreptarea atenţiei concomitent în două direcţii: către obiectul sau fenomenul vizat şi către noi înşine. Reţineţi aceste două criterii de bază: către ceea ce fac şi către mine. Atenţia corectă trebuie folosită pentru fiecare funcţie în parte. Veţi vedea că începeţi să primiţi informaţii deosebit de utile de la funcţiile voastre şi că începeţi uşor-uşor să înţelegeţi modul în care aceste funcţii lucrează. Începeţi cu lucruri simple, pentru că e mai greu să aplicaţi atenţia cu dublă direcţie pe funcţia intelectuală sau pe funcţia emoţională. Începeţi prin a aplică atenţia corectă pe funcţia de mişcare sau pe funcţia instinctivă. De exemplu, mergeţi pe jos. Atenţia va fi orientată către mişcare şi, concomitent, către voi înşivă. Sau, alt exemplu: căutaţi să simţiţi senzaţiile de tipul cald-rece, umed-uscat. Sau căutaţi să priviţi un obiect şi concomitent să va îndreptăţi atenţia către voi înşivă când priviţi. Exemple sunt multe, chiar putem să schimbăm opinii pe această temă.”
Conştiinţa de sine este prezentă în noi de la naştere şi până la moarte, problema este că de mici am fost învăţaţi să ne orientăm către lumea exterioară şi către orientarea gândirii pentru a rezolva diverse probleme; iar ce căutăm noi aici nu se află în afară şi nici în gândire ci în lumea interioară. Om_de_jad zicea despre faptul că funcţii diferite au viteze diferite, iar unele sunt mai uşor de detectat decât altele.
De ce vrei musai să începi cu funcţia emoţională?
Iniţial şi eu voiam să încep cu funcţia intelectuală, cu gândurile, deoarece observam cum sunt măcinat de acestea: erau primul lucru pe care îl conştientizăm la trezire şi ultimul înainte de a adormi. Totuşi, nu am putut să nu fiu de acord cu Om_de_jad când mi-a zis să aplic atenţia cu dublă direcţie pe toate funcţiile, şi asta am făcut multă vreme. În timp am reuşit să le separ (funcţiile între ele), şi ce e cel mai important ‒ să simt ce este acel "Eu sunt" de care se tot pomeneşte. Pendulând de la o funcţie la alta am putut să observ ceva care nu se schimbă : EU- cel care observă. Când îţi aduci aminte de practică ia fiecare funcţie în parte şi caută să observi, să o identifici şi caută în acelaşi timp să fi atent la tine. Eu - mişcarea braţelor, Eu - emoţia din acest moment ( fără să cauţi să îţi induci emoţii), Eu - ce gânduri apar. Reia ciclul din nou şi din nou fără a interveni, doar observă. Şi eu sunt la fel de nerăbdător să ajung la rezultate ca şi tine, chiar şi acum după atâta vreme, mi-aş dori să meargă treaba mai repede însă munca asupra noastră e o muncă ce ţine de fineţe, precizie şi răbdare.
Om_de_jad: Raul, în principiu nu am ce să adaug peste ceea ce ţi-a spus Opo, ţi-a dat acelaşi răspuns pe care ţi l-aş fi dat şi eu. Atâta vreau prin această intervenţie, să întăresc afirmaţiile lui Opo de mai sus: nu este nevoie să producem emoţii, tot ce trebuie să facem e să le observăm pe cele care deja se manifestă.
În legătură cu metodele de meditaţie, dacă încă nu ţi-ai ales una, pune-le în practică şi vezi care ţi se potriveşte cel mai bine. Direcţia este destul de clară: metoda de meditaţie potrivită este cea care te face să te simţi pe tine. Cu cât o metodă te aproprie mai mult de sentimentul de "sunt", cu atât e mai folositoare. Şi când ai găsit metoda potrivită, ocupă-te doar de ea şi nu-ţi mai bate capul cu alte metode de meditaţie.
Opo: O bucată savuroasă legată de atenţia cu dublă direcţie, scrisă de Om_de_jad:
“Acum mulţi ani, când mi s-a vorbit în treacăt despre existenţa unui centru, am rămas uimit. Simplul fapt că mi s-a spus că există aşa ceva m-a făcut să caut fără oprire acest centru. Probabil că a contat foarte mult faptul că omul care vorbea despre centru era cât se poate de serios în ce spunea şi din tonul discuţiei se vedea că nu glumeşte absolut deloc în legătură cu existenţa acestui centru. Din fericire pentru mine, în acea perioadă despre care vorbesc, România nu fusese încă invadată de tot felul de gurusi şi de aşa-zişi învăţători spirituali şi că o concluzie, eu am luat lucrurile aşa cum mi s-au spus şi m-am pus pe treabă.
Confuzia pe care o ai o înţeleg foarte bine, eu însumi am umblat ca un orb aproape 10 ani, neştiind încotro să mă îndrept, neavând nici un fel de sprijin în afara cărţilor şi a meditaţiei. Singura mea certitudine erau acele puţine vorbe spuse de omul respectiv, pe care nu puteam să nu le iau în serios, iar direcţia era foarte clară: aminteşte-ţi mereu de tine, fii conştient şi fii conştient de faptul că eşti conştient.
La început, lucrul asta părea o joacă, atunci când îmi aminteam de mine căutam să fiu conştient de propriul meu corp şi de lumea din jurul meu. Mai târziu, am văzut cu ochii mei că fiind într-o stare de inconştienţă facem lucruri de care ori ne pare rău mai târziu, ori îi rănim pe cei din jur fără să vrem, ori ne facem rău cu mâna noastră. Văzând aceste lucruri, am practicat atenţia cu dublă direcţie din ce în ce mai mult, de data asta nu ca pe o joacă, ci ca pe un lucru cât se poate de serios. Concomitent cu această practică, am pus în aplicare metodele de meditaţie pe care vi le-am prezentat aici, plus multe alte metode pe care le aflam de prin cărţi sau de prin alte locuri. Cu toate acestea, aproape zece ani n-am văzut nici un fel de rezultat concret, parcă lucrurile mergeau din rău în mai rău, mi se părea că devin pe zi ce trece mai inconştient. Nu mai credeam în nimeni, eram irascibil, răutăcios, nu suportam să-mi dea nimeni sfaturi, evităm orice fel de discuţie pe teme religioase, dar n-am renunţat nici o clipă la practică.
Acum câteva săptămâni, discutam cu Land la o pizza, şi-mi povestea cum practica el atenţia cu dublă direcţie toată ziua şi că seară, deşi era rupt de oboseală, practica în continuare această metodă, uneori adormind în timp ce o practica. Şi dimineaţă o lua de la capăt, zi de zi, fără să aibă rezultate concrete, fără să ştie dacă merge în direcţia bună. Întâmplător şi eu am făcut la fel, nici măcar nu ştiam că mai există oameni care practică atenţia cu dublă direcţie, sau dacă e bine ce fac. Probabil că acum Land o să ia în băşcălie faptul că l-am dat că exemplu, dar ceea ce am spus aici este cât se poate de real şi n-am exagerat absolut deloc.
Practicând zi de zi atenţia cu dublă direcţie, uşor-uşor nici un fel de gând nu te mai poate influenţa. Conştiinţa va observa orice fluctuaţie mentală oricât de mică şi va şti dinainte care este trucul pe care mintea vrea să ţi-l ofere pe post de adevăr. Buddha spune foarte bine "taie răul de la rădăcina" şi se referă chiar la acest lucru: la a nu lăsa mintea să dezvolte gânduri nefolositoare. Reţineţi, lupta nu este cu gândurile, ci este pentru întărirea conştiinţei, astfel încât atunci când apare o formă mentală (un gând), s-o poţi observa încă de când e în stadiu incipient.
Am să-ţi dau un punct de reper legat de centrul despre care vorbesc: atunci când poţi observa un gând de la apariţia sa şi până la dispariţie, vei descoperi centrul. Şi n-o să ai nevoie de confirmarea nimănui, o fii absolut sigură că te-ai trezit. Ştiu că la nivel mental îţi este imposibil să crezi ce spun, fiindcă atâta timp cât trăieşti la nivel mental nu poţi fi sigură de nimic. E în regulă treaba asta, e normal să fii confuză, important e să nu te opreşti din căutare.”
Cum ştim că practicăm corect?
Om_de_jad: Prezentul este cheia. Când practici corect, simţi prezentul. Când practici incorect, ori te gândeşti la ce zicea om_de_jad în nu ştiu ce material, ori te gândeşti la cum ar fi să te iluminezi. Caută să prinzi prezentul: a te simţi pe tine ca entitate biologică vie, ca vieţuitoare ce pulsează în corp, e posibil doar în prezent, doar ACUM. În alea 5 minute, fă eforturi să exişti în ACUM ‒ dacă nu exişti în ACUM, exişti ori în trecut, ori în viitor.
A patra cale - elemente practice
Nu putem discuta despre o metodă de lucru generală şi corectă, aplicabilă tuturor oamenilor. Nu putem, de asemenea, să aplicăm metodă mea, a lui Gurdjieff, a lui Land sau a altcuiva pe orice tip de om. Un maestru adevărat este mult diferit faţă de un iluminat: iluminatul îşi ştie calea lui, în timp ce un maestru cunoaşte Calea (mai exact, căile) pe care un discipol le poate urma. Krishnamurti, spre exemplu, a fost un om extraordinar, însă n-a reuşit ‒ din câte ştiu eu ‒ să ajute pe nimeni să se ilumineze. El spunea că meditaţia este inutilă şi că nu foloseşte la nimic dacă vrei să te trezeşti (ceea ce este perfect adevărat) dar iată, din cauza asta, mulţi au renunţat la meditaţie complet: urmarea a fost că în jurul lui s-au strâns oameni care l-au ascultat 40 de ani, au repetat ca papagalii vorbele lui Krishnamurti şi n-au ajuns la nici un rezultat. În schimb, Ramana Maharshi, Gurdjieff, Osho şi mai nou, Tolle, au reuşit să dea rezultate uimitoare. Tocmai ca să evit situaţiile penibile, am expus acele câteva metode de meditaţie, practice, la îndemână tuturor, dar asta nu înseamnă că acum toţi oamenii trebuie să ia metodele alea, să le practice şi în rest să nu mai discute despre nimic altceva.
În legătură cu Gurdjieff şi munca sa, poate că este mai bine să fim rezervaţi şi să nu facem afirmaţii pro sau contra celor spuse de el, până nu avem suficiente date. Până la urmă o cale sau o metodă este bună şi de urmat dacă este folositoare. Evident că în final orice metodă devine ineficientă, inutilă şi palidă, dar să nu uităm că oamenii de pe acest forum nu se află la final, ci mai degrabă la începutul călătoriei. Are rost să spui despre Gurdjieff că se învârteşte în jurul cozii doar în situaţia în care metoda oferită de tine ajută mai mult decât metodele oferite de Gurdjieff. Momentan, se ştie despre metodele lui Gurdjieff că au reuşit să trezească destul de mulţi oameni; vom vedea dacă alte modele sau metode, ca de exemplu cea a lui Seghedin sau metodele de meditaţie despre care am scris eu se vor dovedi a fi folositoare în perioada care urmează.
Vreau să vă întreb, dacă joci ping pong şi în acelaşi timp îţi observi respiraţia, are vre-o legătură cu atenţia cu dublă direcţie ?
Opo: Cel mai bine e să porneşti de la ceva simplu. Tu eşti prezent în orice faci, problema este că suntem atât de amestecaţi că nu mai ştim ce şi cum. Ping pong-ul necesită destul de multă atenţie şi mişcare ca să nu mai pomenim de emoţiile puternice care te absorb (competitivitate, ciudă sau superioritate etc... ) să-ţi ceri să-ţi şi aminteşti de tine e prea mult. Caută să practici atenţia cu dublă direcţie atunci când realizezi acţiuni mai puţin complexe: o plimbare, când te dai jos din pat, când te speli pe dinţi sau stai pe budă.
Mie mi-a prins foarte bine să merg pe fiecare funcţie în parte şi apoi să mă întorc la mine, încet încet am putut să "prind" ce înseamnă EU. Mai ales la început unii din noi suntem atât de prinşi de gânduri că nici nu le vedem. Un astfel de exerciţiu ar fi cam aşa : cauţi să îţi simţi urechea stângă, apoi cauţi să simţi mâna stângă, apoi piciorul stâng, piciorul drept, mâna dreaptă, urechea dreaptă, nasul, apoi tot corpul, continui să vezi ce emoţii ai, ce gȃnduri ai şi apoi să te simţi pe tine.
Acum încerc altceva, dar am rămas cu o întrebare despre tehnica “Stopului”, poate îl reiau: vouă vi se opreşte şi respiraţia? Bănuiesc că da. Altminteri se opreşte totul şi rămâne repiratia, care înceapă să ceară atenţie, dacă altceva nu a rămas de făcut minţii.
Om_de_jad: E adevărat, la începutul practicii, atunci când îţi dai un stop, automat ţi se opreşte respiraţia. De fapt, între respiraţie şi gânduri există o strânsă legătură. Aţi văzut, atunci când apare un pericol, spui că "ţi s-a tăiat respiraţia". Când pericolul este prea mare şi integritatea corpului poate fi afectată, mintea mecanică îţi lasă ţie locul să te ocupi de problemă. Ea "ştie" că nu poate acţiona niciodată inteligent, ci numai conform unei rutine prestabilite, aşa că cedează controlul atunci când nu poate face faţă unei situaţii reale.
Practicanţii de vipassana, vor observa, de asemenea, că pe măsură ce mintea se linişteşte, ritmul respiraţiei se reduce considerabil. Merge şi invers ‒ atunci când eşti agitat, poţi încerca să respiri ritmat şi lent ‒ vei vedea cum mintea începe să se liniştească încetul cu încetul.
Emoțiile negative
Despre emoţiile negative, care sunt de fapt gânduri negative, e mai bine să le lăsăm acolo şi să ne chinuim să fim atenţi la sine cât timp există în cantităţi semnificative ?
Sau mai întâi înţelegem ca înjurătura pe care am primit-o la 5 ani de la un vecin şi care ne-amarcat era din cauza că vecinul era bolnav psihic ‒ şi în felul astase elucidează misterul ? Şi poate înţelegem că ne-am consumat atȃta timp degeaba şi mai dăm deoparte un motiv ascuns de furii şi comportamente aberante ulterioare.
Om_de_jad: Îmi aduc aminte că întrebarea asta m-a chinuit şi pe mine ani de zile. Mi se părea incorect şi deplasat ca în loc să-mi rezolv problemele să stau să fiu atent la mine. Mă tot întrebam cum dracu poate să mă scoată chestia asta ‒ observarea sinelui ‒ din rahat, din moment ce eu aveam o grămadă de probleme, de toate felurile: furie, gelozie, sexualitate deşănţată, frică, ş.a.m.d. Reţine, mintea ta e foarte bucuroasă atunci când te pune să cauţi cauzele problemelor, fiindcă în felul asta te ţine ocupat, îţi dă senzaţia că faci ceva foarte folositor, dar ea ştie că nu vei obţine decât rezultate parţiale, că va rămâne intactă. Dacă nu mă crezi, ia şi încearcă, eu am încercat la modul serios să-mi rezolv problemele astea câţiva ani şi m-am convins că indiferent câte explicaţii ai găsi despre o anumită problemă, nu înseamnă că o vei rezolva. Să luăm exemplul cu claustrofobia: presupunem că după ani de zile, tehnici diverse şi terapii de toate felurile, afli într-un final că atunci când aveai 4 luni, bunica te-a uitat, din greşeală, în cuptor şi că de la asta ţi se trage întreagă poveste. Crezi că problema ta se va rezolva? Te rog să încerci, o să vezi că NU se va rezolva. Faptul că afli de la ce ţi se trage nu rezolva problema decât parţial. "Înţelegerea" este incompletă în lipsa contactului cu propriul sine.
În legătură cu amintirea de sine şi cu problemele personale: orice fel de fobie apare pe fond de inconştienţă, toate "relele" de pe lumea asta apar pe fond de inconştienţă. Pe acest fond de inconştienţă, se crează cu uşurinţă tot felul de mecanisme "de apărare": frica este un astfel de mecanism, furia la fel, plictiseala, de asemenea. Având contact cu propriul sine, noi putem observa întregul proces mecanic, de data asta fiind acordaţi pe un nivel superior de conştiinţă. Abia acest lucru "vindecă" problema. Acum, cunoscând ambele situaţii, pot afirma fără nici un fel de îndoială că aflarea motivului care a generat problema este atât de puţin important, încât nici măcar nu se merită să-ţi baţi capul cu el. Important este "ce se întâmplă cu tine" în momentul în care ai acele manifestări, iar pentru a putea observa ce se întâmplă cu tine, trebuie să ştii mai întâi cine e acest "tine".
Desigur, poţi să nu fii de acord cu ce spun aici, însă te rog să faci tot posibilul să cauţi cauzele problemelor pe care le ai cu toată forţa de care dispui. Numai aşa îţi vei da seama, peste câţiva ani, dacă ceea ce am scris mai sus e pe bune sau nu.
Personal cred că sunt suferinţe ale ego-ului care se vindecă odată cu "eliberarea" de ego, dar pot exista şi suferinţe ale "fiinţei" care au nevoie fiecare de rezolvări specifice cauzei respective. Probabil că aceste rezolvări specifice sunt mai uşor de găsit pentru un eliberat, dar nu (cred că) eliberarea în sine vindecă nevoile sau durerile fiinţei, (cred că) atenţia e un important factor terapeutic în orice caz. Însăşi durerea (inclusiv cea fizică) e mecanismul nostru natural de chemare a atenţiei întru ajutor şi-s mari şanse să funcţioneze mai bine decât orice analgezic dacă nu e deturnată de ego în altă direcţie decât cea a durerii în sine (de ex. în direcţia compătimirii de sine).
Ps. prin "fiinţă" înţeleg "chestia" care rămâne când tace, doarme sau dispare ego-ul..
Om_de_jad: Fragmentul de mai sus indică faptul că ceea ce tu consideri a fi “fiinţă” este de fapt tot o parte a ego-ului. Fiinţă nu suferă, nu doreşte, ea pur şi simplu “fiinţează”. Este exact aşa cum o descriu cărţile sacre: pură conştiinţa ‒ pură existenţă ‒ pură beatitudine.
Eu am observat că, deşi "înţelegerea" e incompletă, găsirea unor cauze ajută prin faptul că nu mai ai parte de acelaşi număr de conflicte interioare. În acest caz, mintea care se bucură când îi dai să se ocupe cu astfel de analize, face, totuşi un bine.
Om_de_jad: Desigur, numai că pentru găsirea cauzelor depui un efort foarte mare, ca să nu mai vorbesc de faptul că multe elemente îţi vor fi necunoscute în aceste căutări. Îţi lipsesc foarte multe piese din puzzle şi din păcate este foarte dificil să le lipeşti fără ca imaginaţia şi memoria să se implice şi să facă o ciorbă din tot materialul găsit. Într-o primă faza este bine doar să observăm şi nu să analizăm, fiindcă analiză, oricare ar fi ea, dacă nu are la baza contactul cu propriul sine este sortită, de cele mai multe ori, eşecului. În cazul omului obişnuit, un răspuns nu este niciodată mulţumitor. Este exact pe dos, orice răspuns îl face să-şi pună cel puţin alte două ‒ trei întrebări la care încearcă să găsească iarăşi un răspuns şi tot aşa. Se crează un cerc vicios din care omul poate ieşi foarte greu, unii nu ies niciodată.
Personal cred că sunt suferinţe ale ego-ului care se vindecă odată cu "eliberarea" de ego dar pot există şi suferinţe ale "fiinţei" care au nevoie fiecare de rezolvări specifice cauzei respective.
Om_de_jad: Fiinţa din DEX are nevoi, nu suferinţe. Există o nevoie care te îndeamnă să bei apă, iar suferinţa care apare dacă nu bei apă, apare pentru că organismul tău este lipsit de substanţele care îl menţin viu, nu din alt motiv. Una e să suferi că nu bei apă şi alta e să suferi că n-ai Audi Q7. Deci discuţia este cumva fără rost, fiindcă nu despre nevoile şi durerile fiinţei din DEX discutăm, ci despre suferinţele ego-ului. Nici măcar despre durerile fizice nu discutăm, pentru asta există medicină.
NU există suferinţe ale fiinţei, există dureri ale corpului fizic şi manifestări ale acestor dureri la nivel mental, denumite "suferinţe". Iar noţiunea de "fiinţă" prezenţa în DEX nu ne ajută în discuţiile de pe acest forum, tot aşa cum nici noţiunea de "conştienţă" aşa cum e trecută în DEX sau în cărţile de psihologie nu ne ajută prea tare.
*
Om_de_jad: Dacă îmi permiteţi, vin cu o completare: nu spune nimeni că nu este importantă cauza, atâta doar că pentru „Jocul realităţii”, această acţiune făcută fără a fi cristalizat, reprezintă o pierdere de vreme. Îi rog pe cei care citesc să nu confunde lucrurile: „A patra cale” nu ignoră cauzele, spune doar să munceşti până când ai un punct stabil şi abia după aia să priveşti către cauze, fiindcă altfel pur şi simplu pierzi vremea. Nu numai că îţi lipsesc datele pentru a descoperi cauzele, dar se pune întrebare care dintre eu-ri va folosi acele informaţii că să se vindece. Nefiind cristalizat, atunci când "vindecăm" una dintre personalităţile omului e posibil să rănim automat o altă personalitate. Eu-rile pe care un om le are au tot felul de dorinţe şi de frici care intră în conflict unele cu celelalte. Practic ce anume vindeci? Dacă eu-l 1 vrea să bea, eu-l 2 vrea să meargă la teatru şi eu-l 3 vrea să facă sex - toate astea întâmplându-se concomitent, pe care îl tratezi? Mai mult decât atât, eu-l 4 vrea să facă sex în incinta teatrului, eu-l 5 vrea să bea în timp ce face sex, iar eu-l 6 vrea să bea în incinta teatrului. Să spunem că vei găsi o cauză, deşi mă cam îndoiesc: care dintre aceştia va fi ulterior vindecat, relaxat şi mulţumit?
Cristalizarea este prima condiţie, fără ea suntem în bătaia vântului. Părerea mea este că discuţiile despre emoţiile negative sunt foarte departe de scopul pe care ni l-am propus. Majoritatea prietenilor de pe forum văd că au înţeles, în sfârşit, că trebuie practicată atenţia cu dublă direcţie şi ca atare, s-au pus deja pe treabă.
Despre multitudinea de euri
Om_de_jad: Dacă vă veţi întreba ce căutaţi pe acest forum, veţi descoperi că în majoritatea cazurilor, răspunsul este "nu ştiu". Pe vremea lui Ceauşescu, oamenii se aşezau la coadă fără motiv, întrebând abia după aia "ce se dă". Este cât se poate de clar faptul că dacă nu ştiţi ce căutaţi pe forum, cu singuranţă nu veţi aprecia informaţiile pe care le primiţi de aici la adevărata lor valoare. Dacă, de exemplu, eşti pe forum să vezi "ce vorbe de duh mai scot pe gură heliberaţii ăia", îţi pierzi vremea de pomană, mai bine faci ceva folositor pentru tine sau pentru cei din jur. Textele pe care le scriem pe-aici n-au nici o valoare pentru oamenii obişnuiţi ‒ mai mult decât atât, ele pot fi plictisitoare. Landscape a deschis topicul ăsta într-un mod cu totul deosebit ‒ el lasă loc de discuţii libere pe teme cât se poate de serioase şi credeţi-mă, un astfel de ajutor se găseşte greu. Dacă vrem să formăm un grup, trebuie să începem să discutăm despre noi înşine cu curaj, arătând care sunt locurile unde ne blocăm, care sunt paşii pe care îi urmăm (paşii pe bune, nu chestii citite prin cărţi), ce urmărim să realizăm, ce limite avem şi cum încercăm să trecem peste ele. Mda, dar pentru asta e nevoie de curaj şi sinceritate. Fiecare consideră că viaţa lui intimă este ceva extraordinar, ceva ce nu s-a mai pomenit. Gândiţi problema la rece: viaţa noastră nu reprezintă nimic extraordinar din absolut nici un punct de vedere ‒ vieţile noastre sunt mici variaţiuni pe aceeaşi temă, nimic mai mult. Hai, curaj!
Când folosim noţiunea de "oameni obişnuiţi" n-o spunem cu sens peiorativ. Oamenii obişnuiţi sunt acei oameni care nu intervin absolut deloc pe sistemul lor de existenţă. A fi neobişnuit nu este totuna cu a fi special, nu-i totuna cu a fi o fiinţă importantă. Este corect să folosim termenul de "oameni obişnuiţi". Suntem oameni neobişnuiţi pentru că urmărim să ieşim din starea de a fi obişnuiţi. Nu pentru a epata, ci pentru noi înşine, iar asta este cu adevărat ceva neobişnuit pentru om. Nu e nevoie să umblăm la cuvinte, trebuie doar să ni le asumăm corect pe cele pe care le folosim.
Demontearea mecanismelor mentale este doar una dintre activităţi şi este clar că doar acest tip de activitate nu ne poate trezi. Trebuie lucrat concomitent pe toate planurile: fizic, emoţional, psihologic. Nu vreau să înţelegeţi din asta că trebuie să vă faceţi timp pentru a merge la sală să trageţi de fiare. Zi de zi ne implicăm în tot felul de activităţi ‒ iată un prilej bun pentru a ne studia pe noi înşine în acţiune şi pentru a învăţa încetul cu încetul controlul maşinii. De exemplu, avem de mers 2 km pe zi între locuinţă şi staţia de metrou: este indicat să urmărim felul în care corpul nostru lucrează, să simţim din interior cum păşim, să percepem senzaţiile pe care mediul extern ni le provoacă şi totodată să observăm gândurile care ne trec prin minte. Acest mod de a trăi întăreşte atenţia ‒ atenţie care va fi folosită apoi pentru a medita. Meditaţia, la rândul ei, aşa cum a subliniat şi Landscape, va întări la rândul ei atenţia şi încetul cu încetul fiinţa umană va deveni mai conştientă de ea însăşi. Desigur, toate astea se fac în timp ‒ orice om înţelege că pentru a conduce un avion are nevoie de câţiva ani de pregătire, dar din prostie consideră că pentru a conduce maşină umană nu are nevoie de nici un fel de antrenament.
Unii se nasc cu o capacitate de analiză extraordinară, alţii nu manifestă aproape deloc această capacitate, dar cei mai mulţi oameni sunt pe undeva pe la jumătate în ceea ce priveşte capacitatea de analiză. Eu, de exemplu, mi-am educat în timp capacitatea de a analiză şi de autoanaliză. Cred că n-ar strica să pornim o discuţie serioasă de aici. Primul lucru important care s-a spus este legat de sinceritate ‒ cu cât eşti mai sincer atunci când faci o analiză, cu atât şansele de a o face corect sunt mai mari. Vă rog să încercaţi, veţi vedea că sinceritatea nu este suficientă. Capacitatea intelectuală joacă un rol esenţial în demontarea conflictelor, numai că nu toţi oamenii au o capacitate intelectuală extraordinară. Dacă aşteptăm să se usuce creierul actual şi să ne crească un creier nou, mult mai performant, n-o să facem nimic; trebuie să lucrăm cu asta pe care îl avem şi dacă ceea ce avem nu este suficient, să suplimentăm de prin altă parte. Pe mine creierul m-a ajutat, însă nu atât cât să pot înţelege fizică cuantică ‒ pur şi simplu, testând am observat cum ajung la un punct dincolo de care efectiv nu pot să trec, mintea mă lasă. Constatând (deci fiind sincer cu mine însumi) că nu sunt atât de deştept pe cât şi-ar dori mama, a trebuit să suplimentez din altă parte ‒ în cazul meu am venit cu un supliment de energie educându-mi centrul emoţional + timp de 3 ani (în mod intens, 7 - 8 ore pe zi) centrul motor.
Ceea ce este de-a dreptul curios este să constaţi că aceste "euri/tampoane" sunt mecanice. Sunt mici părţi ale unui motoraş care duduie în interiorul nostru şi care, din nefericire, modifică şi comportamentul corpului fizic (de regulă, în rău). Acum mulţi ani, când nu ştiam, încă, lucrurile astea, am experimentat câteva atacuri de panică. Prima dată s-a întâmplat să rămân fără aer, fiind într-un vagon de metrou, din cauza tahicardiei şi a problemelor de tensiune moştenite din familie. Atunci nu m-am speriat absolut deloc ‒ ţin minte că am vorbit cu o doamnă în vârstă şi i-am spus că am în geantă actele mele, banii şi telefonul, şi că dacă pic să o sune pe soţia mea şi să-i spună de unde să mă ridice. Am trecut cu bine de starea respectivă, n-am picat, am reuşit să ies la la aer şi după 10 minute de stat pe o bancă mi-am revenit complet. Cam la un an după acest eveniment, mă aflam în staţie la Grozăveşti, aşteptând metroul. Cumva, exact în momentul în care metroul venea, mi-am amintit scenă petrecută cu un an în urmă ‒ totul s-a declanşat, apoi, automat. Mi s-a tăiat răsuflarea şi îmi era teamă să urc în metrou, gândindu-mă că nu voi mai avea şansa să las nr. de telefon, actele şi banii cuiva de încredere. Teama că pot fi furat sau că pot păţi ceva rău fără ca ai mei să afle ce-am păţit s-a amplificat şi, o dată cu această, tensiunea creştea iar inima bătea din ce în ce mai tare. Am coborît în următoarea staţie de metrou şi am ieşit afară, la aer. Totul a trecut ca prin minune, fiindcă de data aceasta totul se petrecuse doar în minte. Nu mai era vorba de tahicardie, pulsul revenise imediat la normal, corpul fusese influenţat numai şi numai de minte, de acel mic "eu/tampon" care se temea să nu păţească ceva. Am aşteptat 10 ‒ 15 minute să-mi revin, apoi m-am hotărît să cobor în staţia de metrou şi să-mi continuu călătoria. Imediat ce am ajuns la taxatoare, scena s-a repetat: inima a reînceput să bată, am transpirat tot, corpul era încordat că un arc. Era ca şi când în mine s-ar fi aflat cel puţin două fiinţe care încercau să-i spună corpului ce să facă: una care voia să se comporte normal şi alta care era speriată că va păţi ceva rău. Concomitent cu asta, mintea intrase într-o stare conflictuală, fiindcă pe de o parte eram eu, cel care totdeauna se simţise bine să călătorească cu metroul (chiar preferam şi alegeam o călătorie cu metroul în loc de una cu autobuzul), iar pe de altă parte, eram terifiat de gândul că aş putea păţi ceva rău. Am apelat la fratele meu mai mic să pot ajunge la destinaţie, i-am spus ce se întâmplă cu mine, credeam că am luat-o razna. Îmi aduc aminte că pe de o parte rîdeam de mă prăpădeam de fobia absurdă pe care parţial o conştientizam, iar pe de altă parte mi se zburlea părul pe mâini când simţeam că trebuie să mă urc în metrou.
Cu ajutorul voinţei şi al conştientizării, desigur, am trecut peste aceste întâmplări ulterior, însă recunosc, au fost destul de dure şi mi-au lăsat un gust amar în gură la vremea aceea, dându-mi seama că personalitatea mea pe care o considerăm puternică nu era altceva decât o închipuire, şi că în prezenţa anumitor stimuli ea poate lua forme şi caracteristici diverse. Însă concluzia cea mai importantă, trasă în urmă acestor experienţe ‒ şi care a venit ceva mai târziu ‒ a constat în faptul că am dedus, în sfârşit, că toate eu-rile care participaseră acolo (atât cel curajos cu care eu mă identificam şi care îmi spunea să fiu curajos, cât şi cel care manifesta fobie faţă de călătoria cu metroul), erau la fel, mici motoraşe, manifestări automate ale unei personalităţi automate.
Defilarea “Eu”-rilor se va face pe fundal. De fapt fundalul pe care defilează ne interesează. Observarea ”Eu"-rilor/tampon este indicată tocmai pentru a putea ajunge la fundal. Această este diferenţa de abordare dintre psihologie şi jocul realităţii: în timp ce psihologia este interesată de imaginile de pe ecran, jocul realităţii este interesat de ecranul pe care imaginile sunt proiectate. Întâi ţi se va atrage atenţia în legătură cu imaginile, apoi ţi se va spune să-ţi focalizezi atenţia pe fundal. În timp ce omul obişnuit trăieşte într-o poveste a imaginilor proiectate de propriile tampoane, omul înţelept îşi îndreaptă atenţia către ecranul pe care acestea sunt proiectate, după care renunţă la orice fel de proiecţie. Este vorba despre un proces firesc de maturizare.
În timpul nopţii dintre ziua întîi şi ziua a doua, apare prima limită.
Senzaţia de foame este atât de puternică, încât mintea se identifică aproape complet cu ea. Dar nu. Există şi alt “Eu” pe care îl voi numi de aici încolo “Eu”-l “Voinţă” de a continua experimentul. Şi începe lupta între aceste două “Eu”-ri.
“Eu”-l “Senzaţie de foame” zice: “Renunţă la prostia asta de experiment. Nu vezi ce senzaţii dezagreabile, aproape imposibil de suportat produce ?”
“Eu”-l “Voinţă”: “Nu renunţa la experiment. Senzaţia de foame este trecătoare. Senzaţiile dezagreabile vor dispărea.” Lupta aceasta durează câteva ore. Senzaţia de foame dispare, într-adevăr. Iar deasupra tuturora este Martorul, Observatorul care le vede pe toate. Acesta să fie Fundalul ?
Om_de_jad: Ceea ce tu n-ai observat este faptul că ideea experimentului aparţine tot unui “Eu”, deci n-ai făcut nici un drac. În această situaţie, care pe cine învinge? Dacă experimentul reuşeşte, atunci acel “Eu” care l-a iniţiat va spune că a învins. În situaţia în care eşuează, atunci un alt “Eu”, să-i spunem “Eu”-l “Delăsător”, va spune că a învins. Pavel, renunţă la prostii, nu aceasta este metoda corectă de abordare.
Observatorul nu are cum să fie fundalul. Chiar şi Observatorul îşi desfăşoară activitatea tot pe fundal. E nevoie de răbdare şi de muncă, nu poţi să ajungi la rezultate apelând la tot felul de experimente puerile.
Am făcut şi eu un experiment dinăsta. 5 zile m-a ţinut până mi-am dat seama că a fost o tâmpenie.
Om_de_jad: Experimentul tău s-a desfăşurat numai în teorie, pentru că de fapt ţi-ai descris experienţa pe Softpedia nu “ţi-ai ţinut gura” cu adevărat. Oare cum ar fi fost dacă n-ar fi ştiut nimeni de experimentul tău, n-ai fi spus nimănui nimic şi efectiv ai fi limitat discuţiile cu ceilalţi la lucrurile cu adevărat necesare? Ar fi fost corect, însă experienţa n-ar mai fi avut niciun farmec. Faptul că unii dintre colegii tăi ştiau de experiment, faptul că descriai experimentul pe blog ţi-au folosit la ceva: te-au făcut să te simţi importantă. Te-ai gândit de ce colega ta era împotriva gestului făcut de tine şi te-a ameninţat că nu va mai sta cu tine în bancă? Tocmai pentru că făcând acest experiment păreai mai importantă decât ea. Este ciudat, dacă vrei să ai prieteni buni, trebuie să fii mult mai jos decât ei, astfel încât ei să se simtă mult mai sus decât tine ‒ atunci meriţi să le fii prieten. Dacă eşti o ticăloasă sau o proastă, vei avea o grămadă de prieteni, vorba aia, proştii au foarte mulţi prieteni. În schimb, dacă încerci să fii dreaptă şi să gândeşti corect, cei mai mulţi te vor invidia şi te vor urî. Şi capcana cea mai mare constă în faptul că atunci când cei din jur te pizmuiesc, respectul de sine creşte direct proporţional cu cantitatea urii pe care o provoci celorlalţi. Iisus Hristos spunea să te rogi noaptea, când ceilalţi dorm. Să te rogi atunci când nu te ştie nimeni. Iată de ce.
Dacă stăm să calculăm raţional şi logic cel mai mare cadou, realizare pe care o avem este chiar faptul că avem viaţă, este un lucru deosebit şi totuşi nici măcar nu ne dăm seama de acest lucru. Toate lucrurile care se întâmplă, se întâmplă fiindcă avem viaţă, fiindcă existăm. Posibil ca lucrurile să meargă bine, apoi rău, apoi din nou bine, dar dacă nu era viaţa nici binele nici răul nu ar fi existat. Oare dacă societatea nu ar fi existat să ne spună când e cazul să fim vii şi când e cazul să ne simţim naşpa şi goi, am fi fost în continuă legătură cu viaţa din noi?
.Om_de_jad: Cazul 1: dacă societatea nu ar fi existat, nici tu nu ai fi existat, fiindcă şi tu faci parte din societate.
Cazul 2: dacă societatea n-ar fi existat şi numai tu ai fi existat, cel mai probabil ai fi murit de ceva până acum, mai mult decât atât, n-ai fi putut observa legătura dintre viaţă şi tine, lipsindu-ţi educaţia necesară. În plus, ar fi trebuit să alergi vreo două săptămâni după pui ca să poţi să-ţi faci pulpele alea, apoi ar fi trebuit să-ţi faci bere, pâine, ulei pentru prăjit puiul, etc. Încă o treabă: nu uită că "tine" e un produs al societăţii. Fără societate n-ai fi avut dileme, nu te-ai fi simţit naşpa şi gol, dar nici nu te-ai fi bucurat de viaţă. Am vrut doar să subliniez un mod incorect de a pune problema. Dincolo de asta şi mie îmi place puiul.
Despre relația Maestru - Discipol
În primul rând e de notat faptul că ăştia care lucrează în zona media ne-au sucit foarte tare sistemul motivaţional. Aşa de rău suntem de agresaţi de reclame, peste tot pe unde mergem, că ne-am format impresia că doar ceva căruia i se face o reclamă mişto, merită interesul nostru.
Pentru “producători” şi pentru cei care vând produse, interesul tău înseamnă bani mai mulţi pentru ei ‒ iar ei au mare nevoie de banii tăi. Ţine minte, doar în contextul ‒sta ei sunt preocupaţi să-ţi stimuleze interesul. Un maestru nu are nimic de câştigat de la tine, iar interesul tău, în cel mai fericit caz, îi arată că nu-şi pierde timpul de pomană cu tine. Niciun maestru n-o să ambaleze într-o pungă frumos colorată lucruri care ţin de cale şi n-o să facă “dansul ploii” că să fii tu impresionat şi să-i acorzi interesul. Iar dacă cineva se dă drept maestru şi face asta, fugi cât te ţin picioarele, ăla nu e maestru şi cu siguranţă vrea să-ţi capteze atenţia, cât să te poată lucra în linişte, într-o formă sau alta.
Ai întrebat aşa: “Cum ştiu că m-am trezit? “. Pur şi simplu ştii. Aşa cum ştii când te doare ceva, la fel e şi cu trezirea. Când te doare ceva (fizic, să zicem), nu te întrebi “de unde ştiu eu că mă doare?”. Va fi foarte clar pentru tine (şi pentru ceilalţi oameni treji) că te-ai trezit.
Când cumpăr un produs şi nu ştiu ce-i în cutie, vreau să văd pe altcineva care-l are deja că are nişte beneficii, avantaje pe care le caut şi eu ... la care văd nişte indicii ... care-mi spune cum era înainte şi după, etc. ... altfel n-are sens să muncesc foarte mult pentru acel produs, numai pentru a trage un loz. Cam aşa îmi pun eu problema cu trezirea, de aceea am pus întrebările. Când spun pragmatic spun rezultate palpabile, observabile ... aici şi acum. Nu mă interesează o rezervare pentru un loc în Rai.
Om_de_jad: Asta se numeşte gândire de achiziţie. Tu consideri că să fii treaz înseamnă să obţii ceva. Nu e deloc aşa, să fii treaz, de fapt, înseamnă să pierzi foarte multe lucruri. Şi fii atent că vorbesc serios, câştigul nu e pe măsură pierderilor. Omul treaz este mult mai sărac decât un om obişnuit, iar maestrul este cel mai sărac dintre toţi, tocmai pentru că se pierde pe sine.
Un discipol, de asemenea, pierde foarte multe lucruri – de pildă, un om aflat pe cale, nu-şi mai permite să fie iresponsabil, nu-şi mai permite să vorbească una şi să facă altă, nu se mai poate plânge, nu mai poate cere înţelegere pentru tot felul de prostii, nu mai poate juca jocuri de şantaj emoţional cu cei din jur, nu mai poate să facă rău şi să se bucure de răul făcut s.a.m.d.
Trezirea nu este un proces de achiziţie, este un proces de debarasare, de maturizare pe mai multe planuri plus graţie divină.
Este greşit să abordăm problema trezirii la modul “cum am slăbit 10 kg în numai o săptămână”, aşa arătăm “înainte” şi aşa “după”. Repet, v-au sucit ăştia sistemul motivaţional. Îndreaptă-ţi întâi sistemul motivaţional şi-o să fie mult mai clare lucrurile după aceea.
Şi apropo de pragmatism, o abordare mult mai raţională mi se pare următoarea: vezi ce deţii în momentul de faţă, ce eşti şi dacă îţi convine ceea ce eşti. Dacă îţi convine ce eşti, cum eşti, cum funcţionezi şi eşti ok cu tine, ar însemna că îţi pierzi timpul de pomană cu grupul – grupul ăsta este pentru oameni nemulţumiţi de condiţia lor actuală. Pentru mulţumiţi, sunt foarte, foarte multe cluburi/grupuri.
Nu mi-am dat cu părerea ci am întrebat dacă liniştea pe care o simt venind de la o persoană(şi aici iar mă pot înşela) este un indice de evoluţie.
Om_de_jad: Momentan, cam tot ce “simţi” în legătură cu cei din jur, este o chestie influenţată de prejudecăţi personale şi e poluată cu imagini despre “cum ar trebui sau n-ar trebui să fie un lucru sau altul”. Că să fiu mai clar în exprimare, decizia ta cum că o persoană este aşa şi pe dincolo este filtrată prin nişte lucruri din tine. Tu nu ştii, de fapt, ce se întâmplă în omul de lângă tine, ştii ce se întâmplă în tine în contact cu acel om, ştii doar că acel om “îţi transmite” linişte sau că îţi dă “o stare de nelinişte”. Să zicem că un maestru vă transmite celor din jur exact ceea ce doreşte. El poate transmite stări complet diferite (uneori chiar şi la distanţă), anumitor persoane.
De fapt, de-asta îţi şi apare întrebarea dacă “a simţi” liniştea la cel de lângă tine este un indice de evoluţie. Dacă ai simţi pe bune liniştea celui de lângă tine, întrebarea asta n-ar mai exista. Dar fiindcă tu simţi ceea ce îţi provocă cel de lângă tine, nu ce se întâmplă pe bune în cel de lângă tine, apare îndoiala şi întrebarea asta. Un maestru ştie ce se întâmplă într-un om (când e necesar, chiar şi de la distanţă), nu aşteaptă să-i vină semnale de la celălalt, după care să se ghideze. Cum face asta, e greu de explicat în două cuvinte.
Mă întreb dacă o persoană poate spune alteia, dintr-o singură observare, că există un mecanism ... Pentru asta nu-i nevoie să observi acel mecanism în acţiune de mai multe ori la acea persoană?
Om_de_jad: Da, un maestru poate “dintr-o singură observare” să vadă nu un mecanism, ci “mecanismele” ‒ toate, care formează maşina umană a respectivului. El “vede” dintr-o dată nu doar mecanismele care formează maşina umană a acelui om ci şi tipul de maşină, anul de fabricaţie, istoricul, stăpânii lui, duşmanii lui, prietenii lui (aliaţii) şi alte lucruri de genul asta. Doar în funcţie de asta poate lua decizii pentru acel om. Când un maestru dă un sfat, nu se joacă de-a “master and servant”, este cam ca la doctor – orice decizie greşită poate distruge omul respectiv.
Ca o paranteză, să ştii că nu e deloc distractiv să vezi prin ceilalţi. Voi nu vă ştiţi trecutul şi nu trebuie să vă confruntaţi cu el – nu ştiţi ce aţi făcut în vieţile anterioare, nu ştiţi ce aţi simţit când aţi murit, câte orori aţi săvârşit, de câte ori aţi iubit sau aţi înşelat pe alţii, câte boli şi ce fel de boli aţi avut ş.a.m.d. Nu e distractiv să vezi “dintr-o singură ochire”, toate lucrurile astea şi de aceea, când jucătorii dobândesc acest “dar”, cer maestrului să-i înveţe cum să-şi facă protecţie. În caz contrar, atunci când vei intra în contact cu un om foarte rău (să zicem, un criminal în serie), ori cu un om condus de forţe demoniace, vei rămâne îmbibat ca un burete nu doar cu trecutul ăluia, ci şi cu ceea ce au simţit victimele lui plus alte chestii, ceea ce nu e deloc distractiv. În aceste condiţii, ca să-ţi poţi trăi viaţa că un om normal, trebuie să înveţi să-ţi creezi protecţie ‒ iar asta doar un maestru te poate învăţa să faci. La un nivel mai avansat, lucrurile se complică şi mai tare, fiindcă lumea nu este doar ceea ce pare a fi, viaţa n-o să mai fie ceea ce pare a fi acum, iar graniţa dintre viaţă şi moarte se va subţia atât de rău, încât cele două (viaţă de aici şi cea “de apoi”), încep să se suprapună (să se intersecteze). Elemente “de dincolo” pătrund în “aici” şi invers. Acesta este, de altfel, şi modul în care noi, că jucători, ne rezolvăm de aici probleme pe care “de dincolo” n-o să avem cum să le rezolvăm, din cauza limitărilor de “mediu”.
Eu înţeleg foarte bine că atunci când cineva vine la mine să-l învăţ ceva atunci trebuie să respecte regulile mele pt a-l putea învăţa, însă până acolo, eu trebuie să-l fac, prin exemplul personal, să-şi dorească atât de mult să înveţe acel lucru încât să facă orice, şi atunci pot să-mi impun regulile mele tocmai pentru reuşita învăţării.
Om_de_jad: Exemplu personal există. Dacă n-ar fi existat, n-ai fi venit în grup. Nu te grăbi, ia-o uşor, vei intră în contact cu tot felul de exemple personale – după câte ai văzut, pe aici sunt oameni care se află pe cale de câţiva ani şi care au făcut progrese. Ideea e să nu te grăbeşti, pentru că nu are rost să aplici criteriile personale de evaluare până nu te familiarizezi cu direcţia de evoluţie.
După ce te trezeşti,eşti treaz tot timpul, acţionezi din acea stare de trezire sau mai şi "adormi" iar acţiunile tale vin din "adormire"...cum e ?
Om_de_jad: Clasicii (morţi toţi) spun că sunt diferite stadii de trezire. În cultura orientală ele se numesc “satori”. Un om treaz, aşa cum definim noi termenul, ca jucători, este treaz tot timpul şi nicio acţiune pe care o face nu vine din adormire.
*
Om_de_jad: În general, când vrem să acţionăm într-o anumită direcţie, noi suntem obişnuiţi să luăm în calcul două variante nu în trei, aşa cum ar fi normal. Mai exact, când ne propunem să facem un anumit lucru, luăm în calcul aceste două variante: să reuşim sau să nu reuşim. Din cauza asta, aproape orice reuşim, va fi un succes pe termen scurt, care va ascunde, chiar în el, gustul amar al nereuşitei. Nu ştiu ce exemplu mai bun să vă dau, dar îl am pe acela în care depui eforturi mari şi înveţi pentru un examen, apoi, imediat ce l-ai luat, bucuria reuşitei conţine în ea însăşi amărăciunea eşecului. Bucuria succesului, chiar în acel moment, conţine în ea şi gustul eşecului - cele două nu pot fi separate, iar greşeala stă în faptul că nu s-a ţinut cont de trei forţe, atunci când s-a acţionat.
Ca jucători, atunci când vrem să acţionăm într-o anumită direcţie, trebuie să luăm în calcul trei variante, nu două: varianta succesului, varianta eşecului şi varianta corectă (sau varianta constructivă).
Să luăm alt exemplu: un copil plânge că i s-a rupt o jucărie şi te roagă să-l ajuţi. Varianta eşecului e că nu îi poţi repara jucăria, varianta succesului ar fi că îi repari jucăria, iar varianta corectă, ori varianta constructivă, ar fi că reparaţi împreună jucăria, făcându-l conştient de modul în care trebuie folosită jucăria astfel încât să nu se mai rupă, explicându-i că şi dacă nu poţi repara jucăria nu e un dezastru, dându-i putere, la o adică, să şi-o repare singur în situaţia în care se mai rupe s.a.m.d.
Cele trei variante trebuie luate în calcul de fiecare dată când acţionăm şi, indiferent cât de ciudat ar suna, varianta corectă sau varianta constructivă, aşa cum o vom denumi, ca jucători, poate fi aplicată la toate nivelurile, inclusiv la nivelurile profunde ale fiinţei, pe corpurile subtile sau chiar pe rezultatul karmei noastre sau a altora. Aşa că luaţi aminte ‒ acesta este singurul mod în care putem acţiona. Succesul şi eşecul trebuie luate în calcul, evident, dar numai atât cât este necesar.
Încă ceva, cu referire la modul în care acţionăm atunci când luăm în calcul cele trei variante posibile. Vom merge în continuare pe exemplul cu copilul şi cu jucăria. Scopul tău, ca jucător, nu este să-i rezolvi problema şi atât, ci să acţionezi corect şi constructiv, indiferent de situaţie şi de consecinţe, totuşi, păstrând în continuare ca subiect central, ideea de a repara jucăria.
Totuşi, la capitolul consecinţe, trebuie să iei în calcul faptul că în clipa în care o să-i spui copilului cum să-şi folosească responsabil jucăria pe viitor, reacţiile acestuia pot fi variate, va putea să-ţi spună chiar că te urăşte, că vrea să pleci (sau că vrea el să plece), că te-a rugat să-i repari jucăria şi atât, nu să-i spui că a greşit şi să-l acuzi (deşi tu nu-l acuzi), ş.a.m.d.
Ca o concluzie, la cele de mai sus: atunci când vrem să luăm o decizie pentru noi sau pentru cei din grup, trebuie să luăm în calcul trei variante, nu doar două.
Despre grupul spiritual
Om_de_jad: Landscape a spus aşa: "grup în sensul de prieteni care se ajută reciproc". Sunteţi, oare, în stare să fiţi prieteni unii cu ceilalţi? Vă rog pe ficare dintre voi să vă gândiţi foarte adânc la această întrebare: sunt în stare să fiu prieten cu ceilalţi din cadrul grupului? De regulă, considerăm că e foarte simplu să fii prieten cu cineva, fiindcă prieteniile ne vin la îndemână ‒ ele se bazează pe necesităţi (am nevoie de X pentru nu ştiu ce problemă) sau pe simpatii ‒ îmi place de Y pentru că este atrăgător, simpatic, plăcut. De data aceasta, prietenia despre care el aminteşte se referă mai puţin la simpatii, iar când e vorba despre necesităţi se pune accentul într-o cantitate egală atât pe “a primi” cât şi pe “a da”. Hai s-o formulăm altfel: e ca şi când aţi plănui o revoluţie într-un stat condus de un dictator. Ştiţi că aveţi nevoie de mai mulţi oameni pentru a vă duce la bun sfârşit planul, vă vor interesa mai puţin simpatiile şi mai mult capacitatea celorlalţi de a vă ajuta în caz de nevoie şi nu numai atât, ci şi capacitatea voastră de a ajuta pe alţii în caz de nevoie. Noi numim asta prietenie ‒ simpatia şi afecţiunea într-un astfel de grup poate să apară (şi nu e deloc rău dacă apare), însă acest fenomen nu este obligatoriu.
Cel mai importat lucru, în cadrul grupului, este încrederea în ceilalţi, iar acesta este un subiect foarte delicat: de regulă, noi avem pretenţii/aşteptări de la ceilalţi. Dacă ceilalţi nu se conformează la pretenţiile şi aşteptările noastre, vom considera că ne-am pierdut încrederea în ei şi ne dăm dezamăgiţi. Nu comentez ce înseamnă asta în viaţa de zi cu zi, dar în cadrul grupului spiritual, fiecare membru evaluează pe fiecare membru după capacitatea lui de observare şi caută pe cât posibil să aibă încredere atât cât este posibil şi încă puţin peste. De exemplu, discuţiile telenovelistice din ultima perioadă ne-au arătat anumite aspecte despre personalitatea unuia sau a altuia. Fiecare a notat la nivel mental câte ceva despre ceilalţi, iar acesta este un lucru foarte bun, pentru că acum cunoaştem mai bine capacitatea de lucru a celor din grup. Pe parcurs, în momentul în care vom putea să lucrăm, aceste aspecte vor ieşi mai mult în evidenţă.
“Colaborare” este un cuvânt potrivit în acest context. Apar dificultăţi când se pune problema constituirii unui grup şi mă bucur că luaţi în serios ideea şi o întoarceţi pe toate părţile: exact asta şi trebuie să faceţi. Din păcate pentru noi, cineva ne şopteşte la ureche cum că ne putem rezolva problemele de unii singuri, dar oare chiar aşa este?
Care este ideea aflată în spatele grupului? Fiecare om va deveni specialist pe un anumit segment de activitate, apoi va comunica celorlalţi ceea ce descoperă. În felul acesta, veţi putea completa, în timp, golurile pe care le aveţi la anumite capitole. Atunci când vă veţi bloca la un anumit punct, prietenul din grup specializat pe acel domeniu vă va putea ajută cu un sfat pertinent. În felul acesta nu depindeţi de nici un fel de guru, munca este făcută de către voi pentru voi. Mai mult decât atât, dacă gurul dispare sau unul dintre membri grupului se află în imposibilitatea de a mai participa, un alt membru poate fi adus în locul lui, iar ceilalţi îl pot ajută să se specializeze încetul cu încetul. În forme avansate de dezvoltare, grupul va putea acţiona că un organism viu, în sensul că toţi specialiştii îşi vor concentra forţele pentru a acţiona într-o anumită direcţie.