Folosirea propriului ego în scopul dezvoltării personale
Un alt mod de a ne deziluziona, specific Jocului Realității, este să ne folosim de propriul ego pentru dezvoltare spirituală.
Eu am zis de mai multe ori că nu pot să lucrez până nu dau de un om serios, fără să fie om serios, nu se poate să joace Jocul Realității. Ce înțeleg când spun un om serios ? Chiar un om serios. Nu un om serios în sensul că nu râde niciodată, ci un om serios așa cum spuneam noi, în popor, „omul ăsta nu e serios, mă” - adică nu te poți baza pe el. De ce - pentru că Jocul Realității e pentru oameni cu personalitate puternică, nu e pentru oameni slabi.
În creștinism, de exemplu, ți se spune că, dacă ești slab, e în regulă. Ești slab, nu e nicio problemă, doar să te rogi, să aștepți să-ți dea Dumnezeu. Când vorbim despre Jocul Realității, e nevoie să ai voință, și, dacă se poate, să fii inteligent. Dacă nu ești suficient de inteligent, poate să gândească maestrul pentru tine. Să te ghideze. Dar fără voință nu se poate, niciun maestru nu poate să muncească pentru tine. Mai bine să nu fii foarte inteligent, dar să ai voință. Decât să fii foarte inteligent și să nu ai voință.
Deci, când vorbim despre Jocul Realității, trebuie să înțelegem că este necesar să avem o personalitate puternică. Cu cât personalitatea asta caută să se impună mai tare, în mod normal, acum nu e cazul să exagerăm, să ne transformăm brusc în ființe care caută să se impună, dar cu cât omul are mai multe de spus, un cuvânt de spus, o viziune personală, reală, mă rog, ireal-reală, asupra lucrurilor din jurul lui, care are propriile lui convingeri, greșite, evident, dar convingeri la care el a ajuns în urma unor analize personale, ele pot fi corectate, ajustate, de către Jocul Realității, de către un ghid spiritual, iar omul care are deja niște convingeri personale, parțial greșite să spunem, despre unele dintre ele poate că știe și el că sunt greșite și zice : „Dom'le eu doar până aici am ajuns la treaba asta, am săpat și știu doar atât, zi-mi tu mai departe”. Este perfect și corect. Așa ceva nu se poate discuta când vine vorba de creștinism : „A, știi tu, trebuie să te rogi, nu sa știi”.
Eu înțeleg : atâta știi, atâta ai făcut, pot să îți spun dacă e corect sau nu. Dar tu, având o personalitate puternică și bine conturată, îți vei ști limitele : vei spune că atâta poți și mai departe nu știi. De exemplu, știi că atât poți să ridici : 400 de kg. Eu zic : tu ai capacitatea să duci 800 de kg, dar acum nu poți, hai să facem exercițiul următor.
Este foarte util, ca practicant al Jocului Realității, să ai un ego dezvoltat, pentru că el te va târî înainte, să evoluezi, pană în momentul în care ești obligat să renunți la el – la acel ego, știind că nu poți merge mai departe cărând după tine personalitatea ta puternică. Dar ea te ajută, pe parcurs, să menții o anumită linie pe care ți-ai propus-o, o anumită cale, și să alimentezi cu energie atunci când, pe calea spirituală pe care ți-ai propus-o, apar deviații. Este de dorit un om care are idei greșite, dar care este dispus să asculte ce i se spune (nu doar convingeri greșite și să dea înainte ca Hitler), decât acel om care nu are absolut nimic, nicio idee, nicio convingere personală, legată de nimic.
Dacă-l întrebi : tu ce părere ai despre clima din România? El zice : „Poa' să fie bine da' poa' să fie și rău. Da' îți place, nu-ți place? Cum te simți ? Păi câteodată mă simt bine și câte odată rău. El are un astfel de răspuns pentru tot ce i se spune. Crezi în Dumnezeu ? Uneori cred, uneori nu cred. Tu ce vrei să faci în viață ? Păi nu știu, am momente în care vreau să fac ceva, și momente în care nu prea vreau să fac ceva în viață. Efectiv, nu ai cum să... cel puțin din punctul meu de vedere, nu ai cum să lucrezi cu ei, nu ai de unde să îi apuci, nu au niciun crâmpei de care să poți să-i prinzi. Jocul Realității nu este deloc pentru oameni de genul ăsta.
O personalitate puternică este văzută, pe de o parte, de către alte religii, ca pe ceva prost - că te crezi mai presus decât divinitatea. Poate că te crezi, pană la un anumit punct. Dar când te apuci de o cale spirituală, acel ceva – care e fals, evident și care îți dă impresia că tu este cel mai tare – te ține, totuși, și nu-ți dă voie să renunți, pentru că tu ești cineva. Cum ai putea să renunți ?! Un om prost renunță, dar eu nu sunt un om prost, am o părere bună despre mine, am o personalitate puternică, poate sunt un pic orgolios și mofturos și mă cert tot timpul cu oamenii, dar dacă eu am spus că mă țin de treaba asta – nu-mi permit s-o dau cotită, să fiu un om slab; mă țin de ea.
Deci în felul ăsta, propria personalitate poate fi folosită în beneficiul nostru. Sigur că la un moment dat, când apare trezirea, personalitatea se anulează, dar se anulează într-un mod frumos. Când spun că „se anulează” nu mă refer la faptul că te transformă în genul ăla de om, de care ziceam : nu, personalitatea trece în planul noi. Când apare o problemă, când este ceva de făcut, este consultată mai întâi esența – și pe urmă personalitatea. Până atunci, personalitatea dictează.
Se poate lucra cu o personalitatea puternică, fiindcă o personalitate puternică are surse de energie, direcție. Un maestru poate să umble la direcția pe care a luat-o personalitatea respectivă. Dar omul ăla dispune de energie, poate să facă ce e de făcut, se poate lucra cu el. Dacă omul nu are energie și nu are niciun fel de direcție, nu se poate lucra cu el.
Dar în momentul în care omul se iluminează, personalitatea trece pe planul doi, poate chiar trei, și esența trece pe planul întâi. Orice decizie ia, își va consulta întâi esența și esența o să-i dea direcția corectă. Apoi omul respectiv va vedea dacă ceea ce este în esența lui corespunde și cu personalitatea. Uneori nu corespunde deloc. Și-atunci un om treaz poate să facă unele lucruri care să-i uimească pe cei din jur : „Cum este posibil, omul ăsta ne spune să fim așa, să fim drepți și uite cum se comportă, ca ultimul...” - asta e iarăși o greșeală.
Oamenii condamnă : „Vai, de ce a făcut ăsta așa, el care e iluminat, ia uite, s-a enervat că i-a vărsat aia găleata cu apă pe picioare. Și uite cum s-a enervat.” Niciodată nu trebuie să te gândești ce motive a avut omul treaz de-a face scandal. Pentru că, de multe ori, nu luați în calcul că s-ar putea ca omul respectiv, treaz, să vadă că scandalul pe care l-a făcut acelei persoane, care a vărsat apă pe el, o să o ajute foarte tare. N-ai de unde să știi niciodată ce motive are – pentru că, în primul și-n primul rând, își consultă esența când e ceva. Și abia pe urmă își consultă personalitatea. El nu se gândește. Nu stă pe gânduri să spună: „Esența îmi spune să fac asta și n-am s-o fac pentru că personalitatea mea nu-mi dă voie.” Nu există așa ceva la un om treaz. El va face întotdeauna ce trebuie făcut, ceea ce îi spune esența că trebuie să facă.
Personalitatea e ceva care poate să rămână și se mai cizelează în timp, o personalitate puternică se mai înmoaie, așa, pe parcurs, după ce te trezești, că nu mai ai nevoie de ea. Ea ține loc de interfață cu cei din jur și te ajută să scapi de unele probleme, fiindcă este foarte greu să fii indecis. O decizie, chiar și greșită, e mai bună decât a rămâne în expectativă, așteptând să se întâmple ceva și să-ți facă alții ceva.