Jocul Realității

Cum percepem realitatea

-realitatea interioară și realitatea exterioară, reală-

O percepem în felul următor: apare stimulul vizual, să zicem, dau un exemplu, poate să fie auditiv sau de altă natură, tactil…apare stimulul vizual, să spunem, noi preluăm informația, prin ochi, ajunge la creier, este decodificată de către creier în funcție de cum este programat creierul nostru. Dacă am un calculator cu Linux și unul cu Windows el se va comporta diferit când bagi date în el. În funcție de cum suntem noi programați, vom interpreta informația respectivă în forma în care noi suntem limitați deja, în forma în care noi am fost formatați. Apoi, acea informație, luată și gândită bine, regândită, reorganizată, atinge cumva esența.

Foarte puțin și foarte deformat, vă dați seama! Că informația trece printr-un proces de filtrare, cu prejudecăți, cu idei, cu stare de spirit de moment și așa mai departe... Informația ajunge la esență foarte deformată apoi, în urma concluziilor, noi începem să acționăm și să facem lucrurile din jurul nostru.

Pot eu să fiu sigur că ceea ce fac este corect și folositor ? Sau pot eu să am încredere în mine că mă pot ghida pe mine însumi, având în vedere procesul acesta defectuos de cunoaștere?

Răspunsul e clar – nu, pentru că tot ceea ce știm noi (și ajungem la părerile oamenilor obișnuiți despre care vorbeam inițial) sunt doar niște minciuni, niște informații preluate din exterior, pe care noi le modificăm, în funcție de condiționările noastre, și încercăm să descoperim adevărul, prin acest sistem. Eu spun că acest sistem nu ne poate oferi adevărul.

Atenția cu dublă direcție este singura care deschide porțile către informații, către impresii, așa cum le zicea Gurdjieff, care, astfel, prin practica atenției cu dublă direcție, vor pătrunde nestingherite în interior, fără ca noi să interpretăm sau fără să lăsăm imaginația și memoria să se suprapună.

Mă înțelegeți acuma de ce spun că este greșit când un om care nu are o practică spirituală susține că a ajuns la niște adevăruri?

Sigur că, pentru el, alea sunt niște adevăruri, chiar pot fi; poate omul ăla nu te minte, el chiar consideră că a ajuns la niște adevăruri, dar adevărurile alea ale lui nu pot fi reale, nu sunt adevăruri-adevărate, ca să spun așa, pentru că ele sunt obținute în forma pe care tocmai v-am prezentat-o.

Informația nu ajunge direct. Ca să ajungem direct la informație, trebuie să ieșim în exterior, din noi, mă înțelegeți ce spun? Noi trăim în noi, noi nu cunoaștem exteriorul, așa cum este el, nu simțim exteriorul, nu ieșim din noi înșine pentru a lua contact cu exteriorul, pentru că singurul moment în care se întâmplă treaba asta este când murim; când murim, asta se întâmplă – se oprește procesul interior, moare personalitatea, iar esența iese din corp. Corpul, în momentul în care dă voie sufletului, să-i spunem, sau esenței, să iasă din el și să cunoască realitatea, automat, moare; putrezește.

Cu cât corpul intră mai tare în putrefacție, cu atât esența din noi înseamnă că s-a desprins mai tare de trup. Ea se desprinde, se rupe, de corp și, prin ruperea respectivă, prin cedarea respectivă, corpul se întoarce în pământ. El este format... din ce este format.

V-aș ruga să va închipuiți că există o realitate exterioară, pe care n-o cunoaștem.

Când noi ne uităm la stele, nu ne uităm la stele, ne uităm la stelele din capul nostru. Eu văd stelele mele, tu vezi stelele tale. Pentru că tu știi despre stele – nu ce sunt stelele; tu știi despre stele ceea ce corpul tău a acumulat, ceea ce mintea ta, memoria ta, a acumulat despre stele. Ceea ce tu ai ca informație, despre stele, este clar diferit de ceea ce am eu ca informație despre stele. Deci, un om care trăiește sub influența minții și a imaginației nu va ști niciodată ce sunt stelele.

Ca să știi ce sunt stelele, trebuie să ieși din corp și să te combini cu stelele. Nu știu cum să va explic... noi avem imaginea stelelor; este ca și când noi am trăi o viață întreagă uitându-ne la televizor și acolo, la televizor, o să vedem tot felul de lucruri, o să vedem flori, o să vedem iarbă, copaci și așa mai departe. Trăind întotdeauna cu ochii în televizor, vom putea spune vreodată că noi cunoaștem pe bune copacii?

Dacă am sta închiși în casă și am vedea doar copaci, la televizor, și iarbă, sigur că noi între noi ne vom înțelege spunând : „da, copacii sunt verzi și au coaja nu-știu-cum și rădăcina crește așa” și alte un milion de lucruri despre copaci. Totuși, până nu ai „pus mâna” pe un copac, nu cunoști acel copac.

Gândiți-vă puțin la treaba asta, cineva vine și spune: „ei, da, bun, ai ieșit din casă și ai pus mâna pe un copac; și acum ce știi despre un copac ?” „...Păi nu pot să spun prea multe lucruri, am ieșit și știu cum e un copac, l-am simțit”, i-aș răspunde. „A, ce știi tu despre copac...?! Eu știu cum se face fotosinteza, știu cât de mult crește, știu cât de repede crește, știu cum se înmulțește... tu spui doar așa... că ai mers afară și ai pus mâna pe un copac... și nu poți să descrii ce ai văzut și ce ai simțit... Eu știu un milion de lucruri despre copaci !” Cam așa suntem și noi când vorbim despre realitate.

Știm un milion de lucruri despre realitate și unii dintre noi, de exemplu filozofii autentici, au știut foarte multe lucruri despre realitate, mult mai mult decât știu eu, de exemplu, sau decât a știut Krishnamurti despre realitate (el a știut foarte puțin despre realitate, comparativ cu Kant, să spunem), dar el a știut realitatea aia, vie, a trăirii cu copacul și aș vrea să înțelegeți treaba asta, că până când nu ieșiți din voi înșivă, că să luați legătură cu exteriorul (iar asta, cum am spus, înseamnă moarte, până la urmă), nu veți ști cu adevărat ce înseamnă exteriorul.

O realitate exterioară există, ea există. Iau acest obiect: el are forma din capul meu, pe care o decodific așa cum este, dar el, în realitate, are forma lui, care mi-e necunoscută, este formă lui reală, nu forma din capul meu. Eu chiar și la chestia asta, atunci când mă uit la ea, o să descopăr și o să decodific informații despre formă, despre textură, despre cum se simte la atingere, atunci când întru în contact cu materialul, despre tot felul de lucruri. Dar el, ca material, ca obiect, are forma lui, de sine stătătoare.

Este realitatea exterioară reală. Realitatea exterioară, aia reală, spre deosebire de realitatea mea interioară. Realitatea mea interioară – și realitatea exterioară reală.

V-am spus că ieșirea din noi înșine către realitatea exterioară, reală, înseamnă moarte și noi nu știm cum să facem treaba asta. și bine că nu știm, pentru că, dacă am ști, așa, fără să avem o pregătire, ne-ar fi foarte rău. Învățăm printr-o cale exterioară cum să pătrundem în exterior și poarta noastră către pătrunderea în exterior este esența, propriul sine.

Cumva, această esență a pătruns în trup de dincolo. V-am spus : „dincolo” înseamnă „aici”, de fapt, „dincolo” e în capul nostru, noi trăim „dincolo”, „aici” este adevăratul „dincolo” unde noi nu trăim. Noi trăim în capul nostru, „dincolo” e în capul nostru.

Când ne vom trezi, vom descoperi că acel „dincolo”, despre care credeam noi că e lumea de dincolo, este de fapt realitatea exterioară, aia autentică.

Prin accesul la conștiință, noi vom putea să avem acces și la realitatea exterioară și acest lucru este cât se poate de real. Nu este o glumă, este o realitate faptul că noi putem, prin accesul la esență, să ieșim din noi înșine.

Dar vă rog să nu luați lucrurile astea așa, mot-a-mot. Încercați atunci când meditați să ieșiți din voi – nu n-o să reușiți decât să va închipuiți că ieșiți din voi, o să vă proiectați un film, în care voi ieșiți din voi și vedeți nu-știu-ce. Nu. Realitatea este cu totul alta. Atunci când esența pătrunde în afară și ia contact cu exteriorul - este ceva total diferit decât a ne închipui că ieșim din noi înșine și că luăm contactul cu realitatea.

N-o să va las așa, chiar în seara asta, și mâine, și poimâine, o să facem niște meditații care o să vă arate cum puteți să vă apropiați cumva de realitatea exterioară.

Dar aici o să va atrag atenția asupra unui lucru important. Există ceva care pătrunde, din realitatea exterioară, în noi înșine, atinge esența și, apoi, redevine realitate exterioară. Vă rog să fiți foarte atenți, că este foarte important! Acest ceva este hrana.

Să luăm un exemplu, să spunem că mâncăm o roșie. Nu știm exact ce este acea roșie, eu o văd ca fiind ceva și spun că este o roșie. Colegul vede și zice: „acel ceva este o roșie”. Dacă, în cultura lui, acea roșie se numea „castravete” și forma de rotund se numea „pătrat” și nu-știu-ce alte lucruri erau diferite față de ce știu eu, în cultura mea, el ar fi perceput roșia respectivă într-un mod complet diferit. Ar fi spus această este o roșie verde, are formă triunghiulară și ne ajută să plutim. Eu înțeleg că roșia este o legumă, o mănânc și are gustul dulce-acrișor. Bun. Dar ea, ca roșie, în esența ei, ea există, nu știu cum este, nu pot s-o definesc cum este, dar știu clar că ea există. Bun. Încep să mănânc din ea.

Cumva, acea roșie, după ce va ajunge în stomac, când este digerată, îmi oferă mie energie, astfel încât corpul meu fizic, personalitatea cât și esența din mine, să rămână legate în continuare.

După ce se extrage acel „ceva” din hrană, nu știm ce este acel „ceva”, deocamdată ceea ce rămâne diferit de roșia în sine, care mi-a oferit energie, este retransformat și intră, din nou, în realitatea exterioară prin fecale.

Deci hrana este o poartă. Urmărirea sistemului de hrănire este o poartă către noi înșine și către accesul la esență. Este un dar pe care îl avem și de-aia, în aproape toate religiile, hrana este considerată a fi ceva sfânt. Pentru că, privită din punctul asta de vedere, este un vehicul către noi înșine.

Dacă reușim să urmărim procesul prin care hrana intră în noi, atinge cumva acel ceva interior care menține corpul, și nu numai corpul, cât și legătura dintre esență și personalitate, mintea și tot ce am eu la nivel de senzație, percepție, și apoi iese din mine sub formă fecalelor, dacă reușesc să observ tot acest proces și să văd ce anume din acel ceva, din hrană, se consumă și se transformă în mine, să-mi atingă esența, atunci am o posibilitate să-mi cunosc esența, pot să merg după hrana respectivă. Înțelegeți procesul?

Noi mâncăm ca să trăim, dar dacă am fi foarte atenți la cum pătrunde hrana în organism și la tot procesul de digestie, până la eliminare, am putea, în timp, privind acest proces, să ajungem la maturitatea necesară, astfel încât să înțelegem cum pătrunde ceva din realitatea exterioară în realitatea interioară și invers, iarăși în realitatea exterioară.

De exemplu, în sistemul tradițional, oriental, de medicină denumit „Ayurveda” există tot felul de tehnici practice prin care procesul de digestie, de fapt, de hrănire, poate fi asistat astfel încât să poți percepe, la un moment dat, ceea ce simte ficatul, sau ceea ce simte stomacul, sau ceea ce simte intestinul gros, în momentul în care un tip de hrană, sau alt tip de hrană, intră în contact cu organul respectiv.

Pe baza acestor percepții, pe care le-au avut oamenii (evident că există oameni, așa cum există pictori, care au acest dar, sunt oameni care au acest dar, de a simți tot ceea ce se petrece în ei, în momentul în care consumă hrană), a fost alcătuit sistemul medicinal ayurvedic.

Ei au văzut și au simțit cum se comportă un anumit aliment în organism și, pe baza acestor informații, pe care le-au cules, au alcătuit sistemul care spune ce este bine să consumi, în ce cantitate și în ce context. Așa au luat ființă sistemele tradiționale de medicină.

Medicina pe care noi o avem în momentul de față, și care este foarte bună, foarte eficientă, sigur că poate fi și mai eficientă, a pornit de la alte principii, pe care le știm și noi și nu e cazul să mai vorbim despre ele.

Referitor la ce te-am întrebat mai devreme, că de ce funcționăm așa cum funcționăm... Pe mine mă interesa de ce am ajuns așa, se putea, din copilărie, să funcționăm altfel, astfel încât să nu trăim mai mult în vise decât în realitate?

Nu, nu se putea. Este o stare de fapt. Este nivelul la care a ajuns, în momentul de față, umanitatea, nivelul nostru, al oamenilor. În trecut, a fost mai rău de atât, acum este mult mai bine și în viitor va fi și mai bine. Haideți să luăm, de exemplu, starea de suferință pe care o avem noi, acum, vis-a-vis de unele lucruri care ni se întâmplă.

Pe concret, să spunem că cineva ne face un rău și noi nu putem să-l iertăm pe respectivul și ne stă pe creier, trei ani sau cinci ani, și îl tot omorâm pe ăla în toate felurile posibile, luăm ghilotina, luăm pușca și îl omorâm în fel și chip până când ne trece. Dacă întrebarea se referă la posibilitatea că lucrurile să fi stat altfel, răspunsul este: da, ar putea ca lucrurile să stea altfel, teoretic, dar, practic, nu pot să stea altfel în zilele noastre pentru că, deocamdată, ăsta este nivelul de evoluție al umanității.

În viitor, peste o sută de mii, un milion, un miliard de ani, nu știu exact câți, omul se va naște din start cu capacitatea de a-și rezolva altfel problemele de genul asta, adică n-o să mai fie nevoie să-l „kill-ărească” pe individul respectivul în fel și chip, ca să scape de imaginea respectivă.

Cumva, omul se va naște cu această abilitate, de a rezolva probleme de genul asta. Înțelegi ce zic?

Și așa, faptul că noi discutăm lucrurile astea despre conștiință, despre esență, despre tot ce vorbim noi, când ne referim la Jocul Realității, toate informațiile astea, nu sunt utile maselor. Din o mie de oameni, probabil că undeva sub zece vor fi, cât de cât, interesați față de ce se discută aici, sau ce se discută în alte medii de genul asta, și, din ei, probabil că unu sau doi or să și folosească informațiile.

Asta nu arată că trăim într-o umanitate sucită și cu oameni întorși pe dos, arată că noi suntem diferiți de ei. Noi suntem mai puțini decât ei. Toată tevatura asta, Jocul Realității, meditație, căi spirituale și așa mai departe sunt concepute pentru acei oameni care, dintr-un anumit motiv, pe care noi nu-l cunoaștem (bine, spunem că nu-l cunoaștem deocamdată, există explicații și pentru treaba asta, dar zicem deocamdată că nu știm), s-au născut așa, cu dorința asta de a afla adevărul și cu conștientizarea suferinței pe care o avem, în momentul în care nu deținem adevărul.

Noi suntem aia ciudați, nu oamenii. Umanitatea este... la nivelul la care este. Peste mulți ani nu numai că oamenii se vor naște cu abilități practice deosebite de a-și rezolva durerile psihice, dar se vor naște și cu organe care să rezolve aceste probleme. Noi, deocamdată, prin Jocul Realității, prin meditații, prin căile spirituale, căutăm să ne rezolvăm problemele pe care le avem și pe care trebuie să le rezolvăm, de maniera asta, folosind fie tehnici de respirație, fie meditații, fie poziții corporale, tot felul de lucruri nenaturale, pentru că noi înșine suntem nenaturali față de restul.

Visul, în momentul de față, este la putere. Visul este la putere și vor veni niște vremuri, peste mii-zeci de mii de ani, când visul nu va mai veni la putere. Iar Jocul Realității spune că se va întâmpla acest lucru în momentul în care Luna se va maturiza suficient. Noi suntem aici tocmai pentru a transmite Lunii informațiile dinspre Pământ, cum ar veni, prin noi Pământul vorbește Lunii, o educă. În momentul în care Luna se va maturiza, automat, transmițătorii se vor adapta și ei, noi fiind transmițătorii. Când spun transmițătorii, noi, mă refer la corpul nostru, senzațiile care se petrec în noi, nu la esență. Esența, v-am spus, ține de undeva de zona Soarelui și ea există aici pentru a asista la proces și pentru dezvoltare.

Noi, de fapt, asta facem, prin Jocul Realității, învățăm să separăm esența de personalitate. Nu pentru că personalitatea ar fi ceva rău sau noi am fi împotriva ei, și noi am fi pro-esență, nu. Identificăm cele două entități tocmai pentru a dobândi abilități practice de a lucra în esență noastră, de a educa acea esență, pentru că esența este singura care nu se pierde, în momentul în care murim. În rest, între două nașteri, personalitatea dispare și v-am zis de ce, fiindcă ea ție cumva de zona Lunii.

Când trecem dincolo, se șterge tot, cum tot așa (bine, asta e deja o chestie mult prea abstractă) și esența se șterge, în momentul în care trece dincolo de Soare, dar asta este altă discuție, e mult mai greu de explicat.

Cert este, și aș vrea să menționez lucrul asta, că accesul nostru la esență este posibil de când a venit, pe Pământ, Iisus Hristos. Până la Iisus Hristos, noi nu aveam acces la esență, nu că nu exista, exista, dar noi nu aveam acces la ea. Când oamenii religioși spun că Iisus Hristos s-a născut pentru a ne mântui pe noi, la acest lucru se referă, că din momentul în care Iisus Hristos s-a născut, omenirea poate avea acces la esență. Până să vină Iisus Hristos, omenirea nu putea să aibă acces la esență – e un fel de a spune; s-au mai iluminat și alții, aveau acces la esență, dar era un fenomen foarte rar.

Eu sper că vom mai trăi mulți ani de acum înainte și o să vedem că fenomenul iluminării se va intensifica, în următorii ani, pentru că ne apropiem de o nouă eră, când accesul la esență va fi mult înlesnit, și treaba asta e posibilă printre altele și din cauză că acum dispunem de mai multe informații. Conștiința umană s-a modificat, tot așa, prin intervenții din afară, și singura problemă, în momentul de față, a omenirii, ca să poată avea acces la esență, este conștientizarea egoismului, conștientizarea esenței, miezului, personalității.

Asistăm acum la o manifestare fără precedent a egoismului la oameni. Nu egoismul ăla habotnic, nu, egoismul-egoism. Să va dau un exemplu: bunica mea a crescut unsprezece copii. Nimeni n-a auzit-o niciodată să spună: „aș vrea să plec de acasă că să-mi trăiesc și eu viața !”. Niciodată nu și-a pus problema asta, că cineva sau cumva o oprește pe ea să-și trăiască viața și că din cauza celor unsprezece copii și-a ratat viața, să spunem. A luat lucrurile exact așa cum au fost, a născut unsprezece copii, i-a crescut și, într-un final, a murit. Fără să-și pună niciodată întrebarea – dacă viață ei ar putea să arate altfel, fără acei copii, nu, nu s-a întrebat.

Asistăm, în momentul de față, la o grămadă de cupluri care se destramă pentru că el sau ea consideră, la o vârstă mai înaintată, așa, un 45-50 de ani, că nu și-a trăit viața și atunci vor să-și trăiască viață.

E greu de spus dacă, după chestia asta, își trăiesc viața. Eu aș înclina să cred că nu, pentru că să-ți trăiești viața nu are legătură cu treaba asta. Este doar un pretext când spui că cel de lângă tine nu te lasă să-ți trăiești viața. Nu, nu-ți trăiești viața pentru că nu știi să-ți trăiești viața.

Dar asta voiam să vă spun, în momentul de față, conștiința umană s-a schimbat foarte mult și egoismul este în floare. O să mai dureze, poate că mai durează o sută, poate că două sute sau cinci sute de ani. Dar, la un moment dat, acest egoism va ieși atât de tare în evidență, încât omul o să-l sesizeze, o să pună mâna pe el așa, o să iasă la suprafață, o să fie, așa, moale, pufos, să pună mâna pe el.

Acest egoism nu că nu exista, el exista încă dinainte de Iisus Hristos, dar exista acest egoism care se manifesta cumva la nivel de mase, la nivelul grupurilor formate pe baza unor idei sau a unor principii, el exista. Acum, însă se manifestă, știu, e pleonasm, dar ca să-i zic, așa, cumva, egoismul individual deci nu egoismul de mase. Fiecare are o problemă cu el însuși și trebuie să și-o rezolve.

Ei, așa ceva este trecător și este ceva ce ne preocupă pe noi, acum, în mod deosebit, s-ar putea ca nici măcar pe copiii noștri să nu-i mai preocupe chestia asta.

Și, dacă n-o să ne mai preocupe lucrul asta, o să fie mai multă armonie?

Nu neapărat, probabil că o să-i preocupe altceva, dar s-ar putea să fie și mai multă armonie din cauza asta.

Ei or să se înțeleagă mai bine decât noi ? Mi se pare că egoismul e o problemă a personalității, în sensul că acoperă esența.

Nu este o problemă a personalității, este punctul ei central, miezul.

Dar nu este nu lucru rău, neapărat?

Depinde cum privești lucrurile. Este rău, vedem și efectele. Dar în momentul în care se va rezolva această problemă..., și nu se va rezolva până când omul nu-și va da seama că acest egoism îi face rău în primul rând lui însuși.

Atunci își va da seama că va avea acces la esență?

Nu, consecința accesului la esență este și constatarea acestui fapt, că personalitatea exagerată, egoismul exagerat ne face rău.

Un exemplu de conștientizare din asta totală este ce s-a întâmplat la Eckhart Tolle, când a spus: „nu se poate să am doi Eu în mine, unul care mă urăște de moarte și vrea să mă sinucid și unul care vrea să trăiască”, ceva este în neregulă aici.

Ăla a fost momentul când s-a iluminat, pentru că el, până atunci încercase de câteva ori să se sinucidă. și, rețineți, când a încercat să se sinucidă, esența era atât de estompată încât nu i-a interzis să facă treaba asta. Dar, în timp, cumva, informația a ajuns la această esență, astfel încât, la un moment dat, și-a pus următoarea întrebare: cum e posibil ca eu să vreau să mor, acum, pentru că nu mă mai suport pe mine, și totuși să nu vreau să mor ?

Cum e posibil să se întâmple treaba asta ? Înseamnă că am în mine două entități, două instanțe: una care vrea să se distrugă și care spune: „mă urăsc pe mine”. Păi, pe care mine ? Înseamnă că suntem doi, dacă eu mă urăsc pe mine, înseamnă că acel mine este diferit de cel care îl urăște, nu ? Înseamnă că sunt două. Ăla a fost momentul în care, descrie el, și-a dat seama de această diferență dintre personalitate și esență.

Numai că Jocul Realității merge mai departe și spune că acesta este primul pas, nu ultimul. Va rog să rețineți treaba asta. Descoperirea propriei esențe, lăsați la o parte tot ce citiți prin altă parte, este primul pas. În Jocul Realității trezirea, iluminarea este primul pas nu ultimul pas.

Devii Jucător în momentul în care îți cunoști esența, atunci începi să faci lucruri, până atunci lucrurile ți se întâmplă. În momentul în care te-ai trezit, începi să faci. și aici apare o greșeală : foarte mulți care s-au iluminat, în momentul în care s-au iluminat, au început să scrie poezii despre ei cum sunt ei iluminați. Asta este o stagnare. Și se întâmplă inclusiv în grupurile noastre, sunt oameni care s-au trezit și după ce s-au trezit au rămas așa. Și, privind cu atenție la ei, se observă o anumită stagnare pentru că ei nu și-au dus munca mai departe.

Să te trezești este una, ceea ce faci după ce te trezești este cu totul altceva.

Trezirea nu este finalul, trezirea este abia începutul. Ok?

Unde intervine hipnoza în procesul ăsta de iluzionare? Pentru că, în momentul ăla, practic, se schimbă o iluzie cu altă iluzie, creată de altcineva. Hipnoza, o hipnoză practicată de o persoană străină nouă, sau, de multe ori, o auto-hipnoză, anumite meditații spirituale de auto-hipnoză...

Nu le-aș consideră meditații spirituale, asta în primul rând.

În al doilea rând, sugestionarea nu poate să funcționeze decât pe planul de vis. Un om treaz nu are cum să fie sugestionat. Cunosc o persoană trează care s-a dus la un „hipnotizator”, să zic așa, destul de cunoscut și care a zis: „te rog frumos, hipnotizează-mă !”. și ăla l-a privit în ochi, a încercat să-l sugestioneze și a zis îmi este imposibil, nu te pot sugestiona, n-am cum.

Nu toți sunt „hipnotizabili”. Sunt „hipnotizabili” cei care visează mult, deci nu au un control și nu-și cunosc esența absolut deloc.

Hipnotizatorul, în afara faptului că știe să-l sugestioneze pe respectivul, dacă este un hipnotizator adevărat și bun, știe să lucreze și în subtil.

Adică, atunci când îl hipnotizează pe respectivul, transmite și subtil niște frecvente de vibrație. Dar, dincolo de treaba asta, auto-hipnoza, ca metodă de terapie sau ca metodă de a-ți rezolva problemele – mie mi se pare o copilărie, sincer să fiu.

Pentru că singura posibilitate ca tu să scapi de o problemă este înfruntarea directă a problemei respective. Nu există altă cale. Orice altă cale înseamnă un truc și un truc nu duce niciodată la o rezolvare a unei probleme reale. Dacă problema este reală și încerci să te sugestionezi în legătură cu ea, faci ceea ce face struțul când bagă capul în nisip. Problema nu se va rezolva. Tu poți să tai accesul tău la problema respectivă, poți să tai fluxul mental către problema respectivă însă problema există.

Vine un bolovan către tine, el face „dudum-dudum!”, tu te uiți la bolovan și cumva ai dobândit capacitatea de a-ți tăia percepția exteriorului, de a-ți opri simțul vizual și gândirea, dar bolovanul vine, fizic vorbind, el vine, este partea aia reală a realității despre care vă spuneam.

Sunt oameni care practică și fără să-și dea seama auto-sugestionarea, de exemplu creștinii ortodocși care își închipuie că vor ajunge în rai nefăcând nimic, doar spunând poezioare.

Cum ai putea să-ți închipui că Dumnezeu este atât de limitat încât se lasă încântat de niște povestioare pe care i le spui tu, de niște poezii, de niște texte. Îi bagi niște texte lui Dumnezeu, i le bagi des, așa, și, în mod sigur, vei fi salvat ! Cum să fii salvat ?

Știm clar că atunci când vine apa, faci dig. Cam așa trebuie. Faci dig, că nu ai ce face altceva, apa este apă, degeaba începi și te gândești la niște motive... că poate zeul e de vină, că poate ceva... Nu, pentru apa care vine trebuie dig, și digul îl faci și îl ai făcut. Dacă s-a fisurat, vine apa peste tine. Și atunci, ori îl faci bine, ori nu-l faci. De-asta, noi nu ne jucăm cu aceste lucruri. Credința este și ea o cale dar nu este cazul să o practici la modul ăsta.

În ceea ce privește Jocul Realității, noi nu folosim credință, noi testăm, și nu putem să avem pretenția că deținem adevărul absolut. Dar sunt anumite adevăruri incontestabile și cu alea lucrăm atâta cât putem. La unele chestii mai discutăm unii cu ceilalți. Nu deținem adevărul absolut.

Unele lucruri le vedem și noi mai în ceață, alte lucruri se mai clarifica pe parcurs, dar ceea ce comunicăm oamenilor, ceea ce spunem oamenilor, în principiu, este destul de clar, spre foarte clar.

Dar nu trebuie să aveți întru totul încredere că, da, acest lucru o să mă salveze. Luați, verificați, puneți în practică, îmbunătățiți și dacă vă iese ceva mai bun, veniți și comunicați mai departe ca să tragem și noi niște concluzii de acolo. Asta mi se pare sistemul coerent de a rezolva niște probleme, singurul sistem coerent și clar.

Ia și testează pentru tine ! Asta am spus de la început. Nu trebuie să crezi ce zic, ia și pune în practică. Și dacă îți iese mai bine și dacă îți iese ceva cum trebuie sau dacă vezi ceva greșit în teoriile expuse, vino, discutăm și le schimbăm. Nu avem pretenția că deținem adevărul absolut.

Mai sunt întrebări în legătură cu ce s-a discutat?

Vă este clar ce este cu iluzia asta, la ce se referă? Este clar pentru toată lumea?

Mâine o să discutăm despre impactul social, pe care îl au aceste iluzii și nu numai social, dar, așa, uman, psihologic, pe care îl au, ca să vedeți niște lucruri, să vedeți cam cum ne lăsăm noi ghidați de către aceste iluzii.

Pentru că prima, și cea mai mare, iluzie este că nouă n-o să ni se întâmple moartea.

Foarte puțini oameni conștientizează faptul că o să moară și sunt siguri de treaba asta. Sau, dacă conștientizează, fug deja de ideea că o să moară. Deja spun: „lasă că mai vedem noi. Nu- nu- nu, lasă, nu, se întâmplă la alții, nu, mor alții, eu n-o să mor. Nu se poate, cum? Eu n-o să mor.” Ba da, o să mori. și vine clipa în care o să-ți iei zborul. și, atunci, te vei întreba cât ești de pregătit pentru clipa aia.

Dacă ești conștient de faptul că vei muri, ești sigur că vei muri, automat te întrebi și cum o să fie în clipa aia. O să fiu pregătit pentru momentul ăla, n-o să fiu pregătit, sau, măcar, se poate face ceva, pentru a fi pregătit?

Asta este prima iluzie.

Următoarea iluzie este că suntem ființe deosebite. Toți ne închipuim că suntem ființe deosebite, fiecare se consideră, el însuși, o ființă deosebită. Cred că și Mr. Bean se consideră o ființă deosebită, deși lumea rade când îl vede, dar el, în sinea lui, se consideră o ființă specială.

Vom studia mâine toate lucrurile astea și de unde vin.

Dar este ceva care întreține lucrurile astea, este ceva foarte... puternic. Nu știu, în fiecare zi este ceva care... Cel puțin așa am simțit eu, că dacă n-ai iluzia asta te simți pierdut, nu știu, pătrunzi așa pe un teren foarte-foarte nesigur, în care nu poți rezista, decât câteva momente, după care te reîntorci.

Dar e un moment real, este? E un moment plin de realitate, ăla în care îți dai seama că nu ești deloc deosebit.

Da, da, și chestia e că... tot ce se întâmplă în exterior parcă vine să înnăbușe acel moment, ca să o poți duce mai departe, așa, în iluzie.

Da, este un mecanism care se declanșează.

Și pot fi momente foarte scurte, din câte am văzut eu, pentru un om obișnuit, pentru că eu mă consider un om obișnuit.

E frica asta de momentul în care conștientizezi că nu ești o ființă specială și, constatând că nu ești o ființă specială, cum ai spus și tu, te simți pierdut.

Simți că nu poți să faci altfel decât cum ai făcut până în momentul ăla, că nu poți face altfel.

Da. și, totuși, te-ai gândit ca în momentul ăla în care ai senzația asta, să nu faci nimic și să rămâi așa, o perioadă, atât cât reziști? Mă refer aici - ca atitudine mentală.

În clipa în care ți se întâmplă să te simți un nimeni, te-ai gândit vreodată să zici: „nu, n-o să alung gândul asta, hai să rămân, să văd ce se întâmplă”. Doar ca tehnică așa, ca idee. Că este ca și când ai scoate capul din apă și vezi în jurul tău o lume nouă și, dintr-o dată, zici: „nu, nu, nu, nu se poate, nu se poate, trebuie să mă scufund, trebuie să mă scufund pentru că eu cunosc lumea peștilor de pe jos, nu-mi place să văd lumea asta !” Dar, ca atitudine mentală, poate ar trebui să-ți pui problema astfel - ce se va întâmpla în clipa în care tu, simțind lucrurile astea, totuși, n-o iei la fugă?

Se poate face asta, ca antrenament, și este și folositor.

Nu pot să spun mai multe, decât că m-am simțit revenind la felul în care funcționam înainte.

Da, se întâmplă automat.

Mai sunt întrebări?

Bun. Atunci ne oprim aici și trecem la partea cu meditația.