Despre lucrarea lui Hristos în om
Vă vorbeam, în urmă cu ceva timp, despre eliberarea spirituală, așa cum apare în vechile religii orientale (hinduism, buddhism, jainism, sau yoga). Ea reprezintă reîntoarcerea la starea inițială a omului și este zugravită de expresii precum “revenirea la sursă”, “contopire cu oceanul primordial al vieții”, “topirea în Absolutul”, “samadhi fără sămânță” ș.a.m.d.
Aș vrea să explic mai în amânunt de ce, după venirea lui Hristos, acest drum de “reîntoarcere la sursă” nu mai este necesar, și de ce am spus, la un moment dat, că după răstignire, evoluția spirituală a omului trebuie făcută prin devenire și nu prin revenire. Pentru aceasta, va trebui să înțelegem cum arată omul înainte și după nașterea lui Hristos.
Încă de la începuturi, ființele umane au fost influențate și modelate de entități suprasensibile, atât la nivelul corpului fizic (de către spiritele formei sau Elohimi), cât și la nivelul celorlalte corpuri subtile, de către Heruvimi, Serafimi, Îngeri dar și alte ființe din lumea suprasensibilă (ca de exemplu, Shiva, Krishna, Zeus).
Până la venirea lui Hristos, unele dintre aceste entități suprasensibile își terminaseră lucrul la omenire, altele își făcuseră treaba numai parțial. În zilele noastre, de exemplu, influența spiritelor formei asupra ființelor umane este foarte slabă. Singurul loc unde mai vedem o influență puternică a acestor spirite ale formei, sunt mările și oceanele, populate cu ființe care își pot modifica forma, culoarea sau textura, cu o foarte mare usurință.
Influența directă a îngerilor asupra oamenilor se face mai puțin simțită (spre deloc), după venirea lui Hristos, tot așa cum influența Heruvimilor se face mai puțin simțită după venirea lui Moise (până la venirea lui Moise, entități spirituale din ierarhia Heruvimilor le dădeau oamenilor indicații directe – de obicei, în somn - tot așa cum în perioada de după Moise și până la Hristos, îngerii făceau același lucru).
În această perioadă, cea de dinainte de nașterea lui Hristos, unele ființe umane, aflate la un stadiu de dezvoltare ridicat, însă nu suficient de ridicat, încât să nu mai depindă de un corp fizic, făceau eforturi pentru a-și depăși condiția. Aceste ființe deosebite (ca de exemplu Mahavira, Zaratustra, Marpa), reușesc să obțină un fel de eliberare de condiția umană, prin anumite metode. Înțelegem motivul pentru care acele ființe, aflate la un stadiu de dezvoltare spirituală avansată, își doreau cu disperare să se rupă complet de forma lor fizică, o formă care nu făcea altceva decât să-i țină pe loc. Tot ce își doreau acele ființe umane, rămase pe aici dintr-un fel de eroare (îi putem spune așa, fiind, totuși rezervați), era să se salte din plan fizic în planuri subtile, pentru a-și putea continua dezvoltarea firească. Pentru aceste ființe aflate într-un corp de om, existența în plan fizic, nedorită, de altfel, era un chin continuu. Așa se face că ele vor inventa tot felul de discipline și de tehnici (așa a apărut, de exemplu, Yoga), prin care omul se poate sălta către o lume a zeilor, către o lume suprasensibilă.
Totuși, vă rog să țineți cont de faptul că eu vorbesc aici despre lumea suprasensibilă, dar din cu totul altă perspectivă. Eu vorbesc despre accesul la lumea suprasensibilă făcută natural, ca o consecință directă a intrării în contact cu impulsul Hristic.
Recunoașterea lucrării lui Hristos în inima omului, trezirea (așa cum o numesc jucătorii), conduce către o abordare ulterioară, firească, a lumii suprasensibile, de data aceasta nu pentru a evada dintr-o existență echivalentă cu suferința, ci dintr-o dezvoltare naturală a lucrurilor.
Să revenim, însă, la ce spuneam mai devreme. Acele ființe speciale ale vechilor timpuri, ca de exemplu, Mahavira sau Zaratustra (ultimul din această serie, fiind Buddha), îndemnau oamenii către revenirea la stadiul originar, cel de dinaintea apariției omului în plan manifestat. Așa se face că Buddha, de exemplu, vorbește despre vid și nirvana, nu de Împărăția lui Dumnezeu. Oamenii au aderat la aceste idei și tehnici de anihilare a propriului sine, iar acest lucru este de înțeles, fiindcă până la venirea lui Hristos, omul era supus unui ciclu de reîntrupări (reîncarnări), aflat la cheremul ființelor din lumea suprasensibilă. Sinele omului, neajuns la maturitate, putea fi “ocupat” de ființe din suprasensibil, rareori fiind ocupat de ființe cu intenții bune (ca de exemplu, Krishna sau Shiva).
Marea lucrare a lui Hristos (exprimată de creștini prin termenul de mântuire), reprezintă maturizarea sinelui în om. Astfel, după venirea lui Hristos, omul nu se mai află la cheremul ființelor din lumea suprasensibilă și devine responsabil (adica ar trebui să devină) față de darul primit, respectiv sinele său. El trebuie să șlefuiască acest sine, până în clipa în care îl identifică pe Hristos și lucrarea acestuia în el însuși.
Ca o concluzie: vechile religii propovăduiesc eliberarea omului de existență, revenirea în starea primordială prin desprinderea de el însuși, ori, spus altfel, unirea/contopirea sinelui individual cu oceanul cosmic. Tehnic vorbind, acest lucru, pentru om, este similar cu anihilarea totală, iar când spun totală, mă refer la o distrugere atât a corpului fizic (prin moarte naturală), cât și distrugerea altor corpuri subtile (în principiu, corp eteric și corp astral). Fără distrugerea acestora, procesul de naștere (și implicit, de moarte), se prelungește pe perioada nedeterminată. Ieșirea din roata nașterilor și a morților succesive, se poate obține numai prin distrugerea totală a corpurilor subtile, altfel, acestea vor lucra necontenit pentru o nouă naștere.
Noi putem înțelege, acum, de ce oamenii voiau în trecut anihilare totală – ei nu dispuneau de un sine bine conturat, iar nașterea viitoare era totdeauna o surpriză.
Abia după venirea lui Hristos, omul primeș, în sfârsit, un suflet. Trebuie să ținem cont de faptul că la acest suflet primit în dar, trebuie să lucrăm necontenit și să nu ne oprim până când nu-l identificăm pe Hristos în el. După identificarea lui Hristos în propriul sine (trezirea), poate începe cunoașterea lumii suprasensibile, în mod corect.