Vom căuta, în cele ce urmează, să privim puțin mecanismul dependenței psihologice. Aș dori să purtăm această discuție ca niște prieteni cu preocupări și scopuri comune, căutând să înțelegem, pas cu pas, în ce constă fenomenul dependenței psihologice la om. Acest lucru înseamnă că vom depune cu toții un efort suplimentar pentru a înțelege acest ansamblu de factori care duc la dependență, în plan psihologic, încercând pe cât posibil să lăsăm orgoliile personale la o parte și să ne focalizăm atenția pe acest subiect care mie, unuia, mi se pare cel puțin demn de luat în calcul.
Orice fel de ajutor din partea fiecăruia este bine-venit, însă consider că cea mai importantă în acest demers este atitudinea fiecăruia, care ar trebui să fie orientată către ideea de a înțelege pe deplin subiectul în cauză.
Ne vom ocupa, în cele ce urmează, de dependența psihologică la modul general, nicidecum de o anumită dependență particulară, așa cum este dependența de fumat, de alcool, de coca-cola, de sex, ș.a.m.d. Cred cu tărie că trebuie studiat însuși fenomenul psihologic al dependenței per-ansamblu, desigur, fără a-l izola și abstractiza atât de mult încât să ne trezim la final că deținem o teorie stearpă, inutilă și imposibil de utilizat în practică.
Am stabilit încă de la început că nu vom lasă această discuție să devină o bătălie între „ceea ce știu eu” și „ceea ce știu ceilalți” despre acest subiect. Vom cauta din start să eliminăm orice fel de conflict de genul acesta, astfel încât întreagă noastră energie mentală să poată fi folosită doar cu scopul de a înțelege ceea ce ne-am propus, și nu în scopul de a combate pe un individ sau pe altul.
De data această vom încerca ceva nou, nefiresc pentru gândirea obișnuită, și anume îndreptarea minților noastre către o direcție comună, în speranța că putem face lumină acolo unde nu reușim de unii singuri, poate din teamă, poate din cauza prea multor încercări eșuate sau din alte motive.
Înainte de a începe discuția propriu-zisă, vă voi relata una dintre întâmplările aparent minore, petrecute în această vară, și care reflectă, într-un fel, modul în care am putea purta aceste discuții, astfel încât acestea să devină folositoare:
Într-una dintre seri, mă întorceam cu mașina, de la râu, având fereastra deschisă, iar pe fereastră a intrat o muscă mare (un tăun). Timp de câteva minute, această muscă a căutat cu disperare să iasă, lovindu-se neîncetat în parbriz. Când a văzut că nu reușește, a început să lovească din ce în ce mai tare, considerând că un efort suplimentar o va ajuta să iasă din impas, lucru care de fapt nu i-a folosit la nimic. Problema s-ar fi rezolvat imediat (ferestrele fiind larg deschise), dacă ar fi cotit-o cumva, în loc să lovească tare și drept în parbriz. Întâmplător, natura n-a înzestrat-o cu mișcarea potrivită pentru ca ea să poată rezolva această situație, dar dacă ea ar fi putut să facă mișcarea respectivă ar fi fost totul cât se poate de simplu.
Ei bine, exact asta ne trebuie nouă acum: mișcarea potrivită. Direcția am ales-o, acesta fiind înțelegerea fenomenului dependenței psihologice la om, însă ne mai trebuie mișcarea corectă pentru a înțelege cele necesare într-o singură clipă, astfel încât să ne putem debarasa pentru totdeauna de dependență.
Mă întreb acum dacă ne putem limita la un studiu de natură intelectuală, omițând complet aspectul practic al problemei. Întrebarea care apare este: cât de eficientă ar putea fi o analiză pur intelectuală, dacă n-am încerca apoi, în urmă discuțiilor purtate, să aplicăm aceste teorii pe propria noastră piele, pe dependențele noastre de zi cu zi, cu scopul de a concluziona dacă aceste teorii sunt sau nu valabile.
Spuneam mai devreme că subiectul în cauză mi se pare demn de luat în calcul, și am făcut această afirmație din mai multe motive: unul ar fi că toți avem dependențe psihologice de un tip sau altul, deci e o problemă comună cu care toți ne confruntăm, și altul constă în faptul că nu cred că putem obține libertate în plan psihologic decât cunoscând pe deplin mecanismul dependenței. O dată înțeles, libertatea psihologică apare ca o consecință a lucrului înțeles, și nu ca ceva dobândit în urmă unei lupte cu tine însuți sau cu ceilalți. Nu cred că lupta pentru libertate, în sensul în care este înțeleasă la modul obișnuit, ajută prea tare, dacă dependența în sine nu este de la bun început cunoscută chiar în miezul ei cel mai intim.
Mă întreb dacă putem face acest studiu al dependențelor psihologice fără să schimbăm deloc activitatea noastră curentă. Sincer să fiu, mă îndoiesc că putem studia propriile dependențe dacă menținem aceleași activități rutinate și același cadru în care aceste dependențe se manifestă. Dacă luăm, de exemplu, fumatul: putem studia la modul teoretic tone de informații despre dependență, dar dacă nu încercăm să opunem puțină rezistență acestui tip particular de dependență personală (cu scopul de a studia propria noastră dependență), în mod cert vom obține doar o cunoaștere vagă a problemei.
La finalul aceste introduceri, va trebui, probabil, să explic puțin, ce legătură are acest topic cu aria pe care el a fost deschis. Din punctul meu de vedere, numai un om liber în plan psihologic poate fi cu adevărat un om religios. Numai un om liber poate medita cu adevărat și doar un astfel de om se poate apropia de misterul vieții. Având mintea eliberată de conflicte interioare, el poate vedea cu claritate ceea ce nu se poate vedea în mod normal cu ochiul liber.
Să continuăm. Se observă următorul lucru: dacă e să facem o contorizare a dependențelor pe care le au oamenii, vom vedea că se obțin date foarte diferite de la un individ la altul. Unii au mai puține dependențe, alții au mai multe. Apare întrebarea: cine influențează numărul de dependențe/persoană? De ce un individ este mai puțin dependent decât altul? Desigur, în ceea ce privește unele dependențe, putem vorbi despre anumiți factori ereditari, însă această este o discuție separată și există studii solide în această direcție, nu văd de ce am face noi altele. Pe noi ne interesează, acum, două lucruri:
putem găsi un numitor comun pentru aceste dependențe? Cu alte cuvinte, putem afla ce se ascunde în spatele numărului dependențelor per individ?
Tocmai am discutat despre faptul că orice dependență este o metodă prin care noi căutăm să rezolvăm o problema reală.
Aș dori să adaug aici un nou parametru, și anume timpul. Pentru asta, voi reformula ultima afirmație, alipind acest parametru nou:
Orice dependență este o metodă prin care noi căutăm să rezolvăm rapid, o problema reală: faptul că sunt nervos sau violent, sau că nu-mi pot stăpâni pornirile erotice, sau că sunt exagerat de gelos, arțăgos, prost dispus ș.a.m.d., constituie niște probleme reale, niște fapte care ar trebui rezolvate cumva, iar pentru asta este nevoie de timp și de pricepere.
În plus, noi intuim un alt pericol dacă vrem să facem asta: știm că un studiu aprofundat asupra propriei persoane ne poate dezvălui anumite lucruri mai puțin plăcute despre noi înșine, lucruri care ar răni imaginea frumos colorată, și care reprezintă, totodată, însăși baza acestei construcții, atât de dragă nouă, și anume personalitatea.
Pe de altă parte, știm foarte clar că dacă suntem sinceri cu noi înșine, dăm de altă belea: scăzând respectul față de propria persoană, ne expunem automat unor riscuri, în sensul că putem ajunge la depresii, sau chiar mai grav, putem începe să ne urâm, să ne automutilăm fizic sau în alt mod.
Cu toate astea, problema reală, faptul în sine că sunt gelos, violent, sexual, toate astea ne îndeamnă la o acțiune urgență, ceva trebuie făcut pentru a îndrepta lucrurile. În disperare, este adoptat un gest (ca de exemplu, consumul de alcool) pentru a amâna rezolvarea problemei, sau pentru a ne convinge pe noi înșine că am făcut ceva și că n-am lăsat lucrurile baltă. Un soi de autoamăgire, care chiar dacă nu dă rezultate pe termen lung, ne ajută să salvăm de la pieire imaginea despre noi înșine.
În mod cert, a face așa ceva este tot una cu a arunca cu parfum pe un cadavru pe care îl ții în casă, iar rezultatele acestei acțiuni nu vor conteni să apară. Vom repeta, apoi, mecanic, gestul nostru inteligent, care ne ajută să evităm problema de fiecare dată când această va apărea. Sau vom aplică aceeași metodă, sau metode puțin diferite, pe probleme similare. Iată cum se ajunge la haos.
Problema principală, îmi pare că este, de fapt, conflictul la nivel mental. Totdeauna apare un conflict între „ceea ce sunt” și „ceea ce ar trebui să fiu”. Vedeți voi cât și-au bătut ăștia joc de noi atunci când „ne-au educat”?
Ai fost învățat să vrei să fii mereu altfel decât ești: mai bun, mai drept, mai blând, mai cast. Problema este că realitatea din teren este cu totul alta. Mai exact, la o simplă ochire observi că ești pe zi ce trece mai rău, mai strâmb, mai violent și mai depravat. Acestea sunt fapte concrete, lucruri pe care ar trebui să ți le asumi și să le observi cu maximă atenție. Aceste lucruri îți aparțin, sunt ale tale, sunt vii. Violența din tine este ceva viu, pulsează, sexualitatea ta la fel, nu poți ocoli ceva atât de important. Se vede de la o poștă că ni s-a făcut o tăietură în două și că am fost parcelați în două zone distincte: una bună, dreaptă și virtuoasă, altă rea, strâmbă și păcătoasă. Societatea ne-a tăiat în două de la o vârstă fragedă, iar acum puțini se mai pot lăuda cu faptul că au doar o singură tăietură. În realitate suntem sparți în zeci de fragmente, poate sute, fiecare fragment cu dorințele, fricile și complexele lui. Se poate face ceva pentru reîntregirea propriei ființe, însă e nevoie de delicatețe, intuiție și pricepere.
Voință impersonală nu înseamnă voință fără persoană, iar persoană nu este doar individualitate.
Om_de_jad: M-aș bucura dacă ți-ai folosi tu voința aia impersonală în spirit constructiv, mai ales că potențial ai. Păcat că ți-l irosești ca să te pui gică-contra atunci când efectiv n-are rost.
O să dau o linie discuției, ca să avem un punct de plecare. Iată prima întrebare pe care v-o supun atenției: poate exista dependența fără ca în același timp cu aceasta să existe un ideal aflat în strânsă relație cu manifestarea dependenței respective?
Luăm un exemplu: mulți oameni spun că dacă nu fumează devin nervoși. Dar eu întreb: poate exista dependență de actul fumatului în cazul în care respectivul nu și-a făcut de la sine putere un ideal din a-și controla emoțiile negative? Pentru că de regulă se întâmplă cam așa: el e un om nervos, dar idealul său e de om blând. Când vede că nu se poate stăpâni, recurge la un vicleșug: începe să fumeze. În felul acesta se creează o legătură greșită între actul fumatului și starea de calm. Şi atunci, normal că nu se poate lasă de fumat, fiindcă nu fumatul este problema.
Iată alt exemplu: poate exista o preocupare în a da sfaturi celorlalți, dacă nu ți-ai făcut un ideal din a deveni un om perfect?
Sexul e o necesitate sau o dependență?
Om_de_jad: Nevoia fizică de sex este o necesitate și asta nu ridică, de regulă, probleme. Sexul ca dependență este o problemă care merită observată. În cazul dependentului de sex, importantă mi se pare de observat credința dependentului într-o fericire dobândită prin sex. Acesta este, de fapt, motorul principal care menține dependență de sex.
Mai pe scurt, dependența psihologică e apanajul leneșilor. Cei ce nu vor să se schimbe, combat efectele adverse ale dependenței lor (nervozitatea) prin fumat. Și e justificat. La urmă urmei, există precedente. Dacă toată lumea o face, e ok.
Om_de_jad: Să știi că problema e, de fapt, mai complicată, nu e vorba de lene. Urmărește cum a apărut dependența de tutun, individul pur și simplu nu se putea controla, era nervos, o problemă destul de gravă căruia omul respectiv nu i-a putut face față din cauza faptului că îi lipseau cunoștințele necesare și curajul de a-și observa problema și de a o rezolva atunci când era „caldă”. Pentru a-și abate atenția de la problemă, a recurs la o metodă care, în timp, pentru el a devenit echivalentă cu un soi de medicament: „bag o țigară în gură și mă liniștesc”.
Așa că se pune întrebarea: poate un efort susținut pentru a te lasă de fumat să-ți rezolve problema de bază care te-a făcut să recurgi la acest gest?
Uite, vă dau un exemplu concret: unul dintre frații mei s-a apucat de fumat când l-a părăsit iubita (avea vreo 17 ani pe atunci). Atât de tare a suferit, că s-a apucat de fumat că să evite cumva problema. Momentan a reușit, însă a rămas cu o dependență de tutun care se menține până în momentul de față. De nenumărate ori a încercat să se lase de acest obicei, dar pur și simplu îl apucă dracii dacă nu fumează. De ce se întâmplă asta? Tocmai v-am zis de ce. Așa că degeaba lupta cu fumatul, problema lui este alta. Căutați, vă rog, idealurile care însoțesc fiecare tip de dependență: fratele meu, de exemplu, crede despre el însuși că este un om foarte calm și calculat, însă este și acum speriat de faptul că și-ar putea pierde controlul într-o anumită situație.
Prin dependențe te referi la condiționări de orice natură? Acele lucruri pe care ne simțim constrânși să le facem – de ex. dacă tipului cu musca în parbriz îi taie altă mașină fața printr-o manevră cam riscantă, se simte constrâns să se enerveze și să acționeze în conformitate cu enervarea?
Om_de_jad: Exemplul tău este destul de complicat: aș vrea să alegem altul pentru a-l pune în discuție. Faptul că individul se enervează când îi taie cineva calea, ține de prea mulți factori ca să-l putem izola bine de tot, în așa fel încât să-l putem studia cum se cuvine. Plus că enervarea lui poate să aibă legătură cu o grămadă de motive pe care nu le putem lua în calcul, cum ar fi educația, ultimele evenimente care s-au petrecut în viața lui, cine îl însoțește în mașină (poate fi soacra și atunci se explică niște lucruri), dorințele sale, ș.a.m.d. De exemplu, poate să se enerveze pentru că se grăbește și în felul asta nu poate ajunge la timp, sau tot așa de bine se poate enerva pentru că el consideră că oamenii trebuie să se comporte exemplar în trafic. De-asta spun, e greu de izolat cazul.
Dau eu un exemplu concret: am avut un coleg care în fiecare dimineață, imediat ce ajungea la muncă, consuma 2.5 litri de Coca-Cola. Dădea gata o sticlă de 2.5 L în 10 minute, apoi se punea pe treabă. I-am spus, mai mult în glumă, că-i face rău, dar spre surprinderea mea, ce i-am spus a avut un efect neobișnuit asupra lui: după vreo două zile l-am văzut că bea în fiecare dimineață câte o sticlă de 2L de apă minerală. Principiul rămăsese același, a schimbat doar conținutul. Iată ce înțeleg prin dependență.
Virtuțile sunt (pot fi) la rândul lor dependențe? De ex. să nu furi, să nu minți, etc.. și alte chestii – dorința de a fi bun și amabil, generos, etc...
Om_de_jad: Numai dacă sunt false virtuți. O virtute reală nu cred că poate fi o dependență. Dar, de exemplu, poți fi bun ca să te admire lumea, iar atunci vorbim clar despre o dependență. Cu toate că binele în sine e făcut, adică ai ajutat cu adevărat pe cineva, există o dependență în faptul că îți place să fii admirat atunci când faci bine.
Observarea de sine are un efect în aceste cazuri? (n-am spus atenția cu dublă direcție că nu-s convins că e vorba neapărat de același lucru)
Om_de_jad: Observarea de sine are totdeauna un efect pozitiv, cu atât mai mult atenția cu dublă direcție. Atenția cu dublă direcție creează cadrul necesar pentru o observare corectă. Iată cum: pentru atenția cu dublă direcție ai nevoie de amintirea de sine. Amintirea de sine creează din start o separare între tine, ca „Eu sunt”, și obiectul observat, adică exact ce trebuie pentru a putea înțelege problema per-ansamblu.
Există un punct de convergență al tuturor dependențelor în identificarea de sine?
Om_de_jad: Punctul de convergență al tuturor dependențelor este falsa personalitate. Până nu ne studiem propriile dependențe, putem să facem la infinit distincție la nivel intelectual între falsă personalitate și Sine, că vor fi doar vorbe aruncate în vânt. Până la urmă, ultima dependență – cea mai mare dintre ele, până când Sinele este găsit – este chiar dependență de propria gândire. Apoi, problema finală este reprezentată chiar de dependența de Sine. Chiar și apoi există dependențe, poate că cea mai mare și mai profundă dintre aceste dependențe este dependența de propria ta existență. Desigur, acestea sunt doar lucruri teoretice, noi discutăm acum despre dependența psihologică, în ideea de a o întoarce pe toate fețele.
• Cred că cel mai bun mod de a studia problema este de a da exemple și de a le analiza pentru a înțelege mai bine dependența psihologică.
Spre exemplu, oamenii sunt dependenți psihic de părinți. Aceasta se întâmplă datorită legăturilor afective care se formează în copilărie. Dacă tot suntem pe tematică religioasă, însăși ideea de Dumnezeu este o expresie a dependenței față de părinți. Tatăl și mama sunt cei care ne învață ceea ce este bine și ceea ce este rău, ne pedepsesc pentru lucrurile rele și ne răsplătesc pentru lucrurile bune.
Astfel, Dumnezeu a fost inventat din necesitatea oamenilor maturi de a mai avea un tată, chiar dacă este el în Ceruri, care să ne determine să facem bine și să pedepsească răul. Frica din copilărie față de pedeapsa părintească este în maturitatea înlocuită de pedeapsa divină.
Din punctul meu de vedere și iubirea este o dependență psihologică. Iubirea se manifestă și fizic și psihic, totuși, ca toate sentimentele are o bază chimică, hormonală. Iubirea poate fi aplicată și la exemplul cu Dumnezeu, ca dependență psihică fiindcă așa cum ne iubim părinții, așa ar trebui să-l iubim pe părintele ceresc.
Iubirea față de altă persoană (de obicei de sex opus) are și ea o bază chimică, hormonală, instinctuală. Dacă ar fi să ne luăm după acest criteriu, sentimentele ne fac să fim dependenți psihic. Ne atașăm emoțional de anumite lucruri. …Dar dacă însăși religia devine o dependență psihologică?
Om_de_jad: Atitudinea mea față religie este puțin diferită. Pentru mine, religia înseamnă libertate totală și concomitent cu aceasta, asumarea tuturor responsabilităților care îți revin împreună cu această libertate.
Religia poate fi, desigur, folosită pe post de cârjă, și ai subliniat foarte bine niște lucruri, însă eu nu mă refer la așa ceva. După părerea mea, omul religios autentic este singurul care este liber: liber de credință, dar și de necredință, liber de orice noțiune, liber chiar și față de el însuși. Iar pentru a ajunge la așa ceva este nevoie de muncă. Din păcate, repetarea unor ritualuri devine puerilă și nu mai ajută la un moment dat, tot așa cum și repetarea până la adânci bătrâneți a expresiei „eu nu cred în Dumnezeu” devine ineficientă și te menține blocat într-un cerc vicios. Ca ființă inteligentă, omul ajunge la un moment dat într-un punct în care depășește ambele variante, respectiv teismul și ateismul, și face o mișcare nouă, capabilă să-i ofere o deschidere către ceva cu totul neobișnuit. Te rog să mă crezi, efortul de a depăși aceste blocaje de concept merită din plin.
Dacă mă face cineva să înțeleg accept cu plăcere. Dacă mai are și dovezi, e și mai bine.
Om_de_jad: Păi exact asta încercăm: în loc să facem greșeala să vorbim despre o libertate utopică (așa cum au făcut-o ani întregi, alții, fără să rămână ceva în urmă lor), punem mână de la mână și căutăm să vedem în ce constă fenomenul dependenței psihologice. Eu pun la bătaie ani de muncă și de studiu pe propria mea piele. Anumite metode pe care le-am folosit, au dat, în cazul meu, roade. Asta nu înseamnă că aceste metode vor da roade în cazul tuturor. Ține de bunul simt al fiecăruia să aplice pe el însuși metoda care i se potrivește.
Ideal ar fi dacă am putea să strângem toate informațiile necesare astfel încât la un moment dat să înceapă să se lege lucrurile între ele. Să știți că și pentru mine este o experiență inedită să vorbesc despre aceste lucruri. Am foarte bine conturat în minte ce trebuie spus, rămâne de văzut dacă putem merge împreună pe firul ideilor.
Întrebări - partea a doua
Îmi place direcția din care abordezi această problemă, cea a dependenței psihologice. Eu cred că până la urmă vom ajunge la a discuta despre ceea ce Gurdjieff numea că fiind „Tampoane” sau ceva care se interpune între Eu și Realitate pentru a ne permite să dormim – «trăim» mai bine.
Dacă porneai această discuție acu câteva luni, aș fi spus că aceste dependențe psihologice au o componentă foarte puternică în noi, că nu le poți controla, că țin de o natură a noastră inferioară, etc… Acum însă tind să cred că sunt invenția minții și că noi ne lăsăm mult prea ușor amăgiți de minte în a trezi aceste dependențe la viață, și că avem o perioadă destul de mare în care am putea interveni înainte ca aceste dependențe să fie cu adevărat active și să se manifeste. Cel puțin la mine este fuga de responsabilități, de greutăți, plictiseală, obișnuință cu vechea lume „uniformă” și „familiară” aș putea chiar spune, deoarece aceste așa zis „tampoane” sau filtre – dintre care cele mai puternice iau forma dependențelor reușesc să dea aparență unei anumite continuități în viață, legând gânduri, sentimente, atitudini posturale. Ceea ce noi observăm – nervozitate, depresie, dorința sexuală, lenea, etc.. nu sunt altceva decât crevase în această continuitate aparență a lumii în care trăim, și care deranjează personalitatea. Idealurile de care spui tu sunt iluzii sau mici minciuni pe care ni le repetăm pentru a înghiți mai ușor dependențele. Personalitatea nu poate accepta nelinearitatea existenței, ei nu-i place jos, și, dacă cineva se observă, va vedea că există minciună cum că ar vrea sus, dar adevărul (meu) este că de fapt ei îi place călduț, comod, cețos, dacă se poate. Personalitatea preferă un compromis pentru a satisface un călduț acum și e capabilă să sacrifice un Sus de mai târziu.
În urmă anemicelor observații asupra mea din ultima perioada, deși este trist, am ajuns să-i dau dreptate lui Gurdjieff: noi ca și ființe umane suntem incapabile de efort cam în orice direcție, iar faptul că ne aflăm într-o situație bună din punct de vedere: fizic, material sau chiar spiritual este rezultatul unor coincidențe favorabile (repet, șoarecele de laborator este propria persoană). Chiar și dependențele pe care le avem sunt tot accidentale și imprevizibile, iar faptul că unii au scăpat de ele „dintr-odată” este tot rodul accidentului. Dovadă? Faptul că nu pot ajuta un alt om să scape de aceeași dependență. Un om care a reușit să scape de dependențe printr-un efort personal și voluntar va cunoaște mecanismele prin care respectivă dependență acționează asupra ființei sale pe cele trei nivele – dependență fizică, dependență emoțională și dependență mentală, și prin discuția cu o altă persoană va ști să identifice pe ce nivel respectiva persoană trebuie să lucreze.
Nu văd posibil lucrul asupra dependențelor de orice fel în absența atenției cu dublă direcție și a dezvoltării unui «Eu» sau a unui suflet, deoarece dependențele, deși în aparență sunt indezirabile, ele reprezintă scutul dintre noi și realitate.
Om_de_jad: Primul pas către trezire stă chiar în asta, în simplul fapt de a înțelege că nu poți face mai nimic de unul singur și că este nevoie de un mic sprijin venit din afară, de la cineva care a reușit să scape în urma unui efort voluntar și conștient de aceste probleme. Desigur, pentru a da cu adevărat roade, ajutorul primit trebuie dublat de un efort personal susținut pe o perioadă nedeterminată de timp. Ouspensky sublinia foarte bine faptul că un om nu poate evolua atâta timp cât se consideră deja evoluat. Acest lucru trebuie înțeles nu numai la nivel mental, ci și la nivel emoțional, altfel nu vei obține nimic.
Tu ai înțeles aceste lucruri în urma unui efort depus pe o anumită perioadă. Cu timpul, lucrurile vor deveni din ce în ce mai clare, apoi vor începe să se lege între ele.
Idealurile de care spui tu sunt iluzii sau mici minciuni pe care ni le repetăm pentru a înghiți mai ușor dependențele. Personalitatea nu poate acceptă nelinearitatea existenței, ei nu-i place jos , și dacă cineva se observă va vedea că există minciună cum că ar vrea sus, dar adevărul (meu) este că de fapt ei îi place călduț, comod, cețos dacă se poate. Personalitatea preferă un compromis pentru a satisface un călduț acum și e capabilă să sacrifice un SUS de mai târziu.
Om_de_jad: O observație foarte corectă: nu ne place să renunțăm la micile noastre dependențe, pentru că în mintea noastră ele reprezintă echivalentul unor soluții la niște probleme reale. Cum am putea să renunțăm la propriile dependențe atâta timp cât le considerăm folositoare?
Ai adus vorba despre tampoane. Pentru cei nefamiliarizați cu ideile promovate de Gurdjieff, voi preciza faptul că tampoanele reprezintă un ansamblu de motive psihologice și idei-forță pe care noi le invocăm pentru a ne menține intactă propria imagine despre noi înșine. Dau un exemplu de tampon: atunci când vii frustrat de la serviciu și țipi la copil, spui că o faci „pentru binele lui”.
Acesta este un tampon, tu de fapt te descarci pe copil, dar în loc să ți-o recunoști și să suporți cu stoicism faptul că efectiv ești un incapabil, inventezi acest „pentru binele lui”, și în felul acesta poți să-ți păstrezi despre tine, la nivel mental, o imagine de om bun. Tamponul va susține că acel copil chiar merită să țipi la el, și dacă te gândești bine chiar l-ai ajutat prin faptul că ai strigat la el.
• Dependența psihologică are la baza dependența de plăcere. Fiecare om depinde de doză zilnică de plăcere pe care și-o satisface în modurile cunoscute care au intrat deja în obișnuință, în rutină. Nu ne putem lipsi de doză zilnică de plăcere pentru că numai așa concepem deocamdată modul de a fi fericiți. Suma tuturor plăcerilor zilnice reprezintă fericirea pe ziua respectivă, fericire falsă care depinde de plăcere.
Plăcerea și durerea sunt 2 fete ale aceleiași monede, și sunt nedespărțite. Oamenii încearcă să separe plăcerea de durere dar nu e posibil decât temporar, iluzoriu.
Om_de_jad: Păi hai să observăm puțin nevoia psihologică de plăcere. Ce are ea la bază, dacă nu nevoia de siguranță? Plăcerea este cea care aduce siguranță la nivel psihologic. Şi este destul dificil de înțeles acest lucru, fiindcă noi nu putem vedea ușor și dintr-o dată faptul că în fiecare plăcere există obligatoriu noțiunea de siguranță. Pentru asta trebuie să ne studiem fiecare plăcere în parte.
Atunci când urmărești să îți asiguri o doză de plăcere zilnică (cititul, de exemplu, îți poate oferi o anumită doză de plăcere la nivel intelectual), tu nu faci altceva decât să contribui la bunăstarea ta. Oare există o diferența substanțială între veverița care își adună alune în scorbura că să-i ajungă toată iarna (metodă prin care își asigura existența pe o perioada de timp), și cel care își procură zilnic plăcere, contribuind astfel la bunăstarea sa?
Eliberarea de dependența psihologică se produce doar prin înțelegere, iar înțelegerea apare atunci când putem privi în față problema așa cum apare ea acum, nu cum este văzută prin prizma ideilor preconcepute, stocate în memorie referitor la problema respectivă.
Om_de_jad: Foarte corect. Rămâne de văzut, acum, prin ce metode putem dobândi curajul necesar pentru a putea privi în față problema, atunci când ea apare. Şi nu numai atât, dar va trebui să dobândim ustensilele necesare pentru a putea interacționa cu problema respectivă.
Când ne iubim pe noi, de fapt iubim o imagine din mintea noastă, când ne urăm pe noi e la fel, urâm tot o imagine din memorie și astfel niciodată nu ne privim în față așa cum suntem ci suprapunem peste realitate imaginile stocate în memorie, imagini învechite, putem spune, imagini moarte.
Om_de_jad: Vom ajunge în mod inevitabil și la imaginile mentale, fiindcă fără ele studiul despre dependența psihologică ar fi incomplet. O să vină vremea să le luăm și pe acestea în calcul. Momentan, propun să rămânem la acest nivel și să întoarcem pe toate părțile problema.
• Nu cred că efortul este cheia. Efortul este manifestarea fizică a conflictului dintre ideal și real. Cred că a privi în față realul aduce înțelegerea/conștientizarea instantanee a realului precum și energia, intenția, motivația necesară schimbării.
Schimbarea prin efort, forțată, a ceea ce este real în ceea ce ar trebui să fie (în funcție de un standard arbitrar care este de obicei ceea ce mi-ar plăcea mie, sau ce e bine, frumos, drept, moral, etc..) este o impunere peste real atunci când refuzăm să privim realul, când nu înțelegem de ce realul e așa cum e.
Om_de_jad: Eu vorbesc destul de des despre efort, însă nu despre un efort ca în exemplul meu cu musca, în ideea de a lovi cu putere, cu capul, în parbriz. Să zicem că este vorba despre un efort depus pentru a înțelege.
Eu cred că o parte a plăcerii este dobândită tot din răsplata pe care o primim de-a lungul timpului pentru faptele care sunt considerate de societate ca fiind bune.
Om_de_jad: Făcând fapte „bune”, te gândești că ești pe drumul corect, sau că vei ajunge în Rai, sau că vei fi răsplătit, și uite-așa ajungi la siguranță.
Spre exemplu, eu am observat că oamenii încep să fumeze (în general) din dorința de integrare și socializare. Un exemplu: dacă cineva nu fumează și la serviciu colegii lui iau câte o pauză de fumat se va simți lăsat pe dinafară.
Om_de_jad: Şi dacă se integrează în societate și sunt acceptați de ceilalți se simt în siguranță.
Plăcerea nu este nevoia de siguranță. Mulți oameni simt plăcere în a face lucruri riscante (dependenți de adrenalină). A mânca ceva ce-ți place nu cred că te face să te simți în siguranță. Am văzut oameni care mănâncă ceva ce le provoacă plăcere indiferent că acel ceva le face rău, ar putea chiar să moară (cei ce suferă de unele boli).
Om_de_jad: Făcând lucruri riscante, au senzația că dețin controlul, și dacă dețin controlul într-o situație riscantă se simt în siguranță.
Eu cred că răspunsul la întrebarea «ce este plăcerea?» ne va face să înțelegem de unde vin dependențele psihice.
Om_de_jad: Oamenii caută de mii de ani să înțeleagă ce este plăcerea și pentru asta au testat tot felul de lucruri, care mai de care mai riscante, unele dintre ele de-a dreptul violente (gândește-te numai la cei care dețineau haremuri, și asta tot așa, pentru a înțelege plăcerea).
Hai să gândim puțin diferit: ce-ar fi dacă răspunsul la întrebarea “Cum putem face să ne simțim în siguranță tot timpul?” ar fi, de fapt, cheia problemei?
Eu nu cred în basme, adică în iad și rai, înseamnă că nu mai fac fapte bune?
Om_de_jad: Nu m-am referit doar la răsplată. Chiar dacă nu crezi în rai și iad, simplul fapt că te consideri un om bun atunci când faci bine, este suficient pentru a simți un sentiment de siguranță. Nu știu ce motive ai tu să faci fapte bune, eu am dat niște exemple ipotetice. Întrebarea pe care ți-o adresez în mod direct este următoarea: dacă ai afla că ai cancer și că vei muri în două săptămâni, frecvența cu care vei face fapte bune va fi aceeași ca număr în acele două săptămâni?
Bănuiesc că și oamenii care găsesc plăcere în jocurile de noroc au senzația că dețin controlul.
Om_de_jad: Desigur. Eu am jucat jocuri de noroc și știu ce senzație de superioritate și de siguranță ai în fața celorlalți atunci când le iei banii. Parcă dintr-o dată Dumnezeu te-a binecuvântat, ai impresia că ești invincibil. E valabilă și partea a doua, nesiguranța care apare în momentul în care pierzi banii.
În mod ciudat, eu cred că ești cel mai în siguranță complet izolat de orice formă de viață, spre exemplu pe o insulă pustie. Dacă ai mâncare și apă de băut, nu poți fi în mai mare siguranță de atât.
Om_de_jad: Ori glumești, ori n-ai încercat niciodată așa ceva. Ar însemna că oamenii caută compania altor oameni pentru că s-au săturat să se simtă în siguranță. Au nevoie de puțină nesiguranță, și atunci fac tot posibilul să o obțină.
Totuși, această siguranță este în completă contradicție cu plăcerea.
Om_de_jad: Nu. Eu am spus că sentimentul de siguranță este prezent concomitent cu plăcerea și că o susține, iar când dintr-un motiv sau altul, plăcerea dispare, sentimentul de siguranță este cel care va menține dependența. Vezi situația în care un bărbat și o femeie rămân împreună deși nu se mai iubesc. Plăcerea de a fi împreună s-a stins de mult, dar pentru a păstra sentimentul de siguranță, ei vor rămâne împreună.
Una dintre cele mai mari slăbiciuni ale omului este dorința de a fi iubit, de a avea o iubită sau un iubit; câți dintre cei pe care îi cunoașteți și-au dorit să rămână singur toată viața sau câți au renunțat la persoana iubită pentru un țel sau principiu? Ceea ce ne ține în viață, adică trupul, își are limitările sale, de multe ori instinctul și sentimentele ne domină rațiunea, cineva a spus odată: Trupul este o bună slugă dar un prost stăpân.”
Om_de_jad: Alexandru cel mare, Napoleon, Hitler, Stalin și mulți alții ca ei au avut țeluri și principii și în numele acestor principii au făcut un adevărat masacru. Nu știu dacă este o alegere potrivită să punem țelurile și principiile mai presus de sentimente, să considerăm că trupul este o slugă și că rațiunea este un stăpân. Din momentul în care am făcut această separare în noi înșine, am pierdut posibilitatea de a integra toate aceste mici fragmente ale ființei noastre, pentru ca ceva nou să poată răsări în câmpul conștiinței. Înțelegi ce zic? Dacă tu singur te împarți în două, rațiune = partea bună, sentimente = partea rea, ratezi ocazia de a integra și rațiunea și sentimentele într-un tot, ratezi ocazia de a deveni o ființă umană completă, neciuntită.
Iar pentru a înțelege viața trebuie să fii o singură ființă, nu se poate altfel. O ființă umană fragmentată, spartă în bucăți, într-o bucată numită rațiune, într-o bucată numită sentimente, într-o bucată numită iubire, nu va putea înțelege totalitatea vieții chiar din cauza acestei fragmentări.
Ce voiam să zic: pornești (porniți) de la o prejudecată și vreau să vă contrazic: dependența psihologică nu e neapărat și în toate situațiile rea, de exemplu dependența ucenic-bătrân (maestru) e de fapt libertate psihologică. Nu știu dacă înțelegeți paradoxul, libertatea e prin definiție riscantă pentru că implică și trăiri care nu pot fi catalogate ca fiind rele decât (de multe ori) prea târziu, pe când progresul spiritual se desfășoară în siguranță (pe drum bătătorit) sub „robia psihologică” a unui bătrân. Rezultatul e găsirea geamului deschis în siguranță, ceea ce mi se pare foarte, foarte important.
Om_de_jad: Orice fel de dependență este o otravă, iar dependență de maestru nu face deloc excepție. Tu consideri că dependența de maestru este bună, însă un maestru autentic te va învăța să nu depinzi deloc de el. Un maestru autentic îți este, înainte de toate, un prieten, n-are nici un rost să devii dependent de el.
Rezultatul e găsirea geamului deschis în siguranță, ceea ce mi se pare foarte, foarte important.
Om_de_jad: Să știi că atunci când geamul se va deschide, vei fi în nesiguranță. Toți cei care s-au trezit știu că în clipa în care au călcat „dincolo”, au făcut gestul într-o nesiguranță totală. Tocmai în asta constă frumusețea, poți fi ajutat de nenumărate ori, însă pasul final îl faci totdeauna de unul singur. Nimeni nu poate veni cu tine „dincolo”: nici părinții, nici frații, nici maestrul, nici duhovnicul. Vei fi cu totul și cu totul singur în fața existenței. Treaba asta este de fapt o moarte.
Rezumând, eu zic că asta-i esența discuțiilor de pe acest topic. Restul balastează și mărește zgomotul mental și confuzia. Avem tendința de a divaga, de a ne pierde pe drum în amănunte, dar unica întrebare care rămâne (după conștientizarea faptului că fiecare din noi suntem de fapt doar o frica – cum spunea Om_de_jad pe alt topic) este aceasta: cum putem face să ne simțim în siguranță? Este țelul nostru mai mult sau mai puțin conștientizat. De aici pleacă teama, ura, lăcomia, spaima de neființă și toate celelalte tensiuni ale minții.
D. surprinde perfect esența: «Ca să fim în siguranță tot timpul, am avea nevoie de ceva care să fie permanent.» Dar unde găsim ceva permanent în manifestare? În ființare? Aici jos, sub cer, totul e schimbător, e abur, vânt și fum. Căutăm disperați această iluzie numită siguranță undeva unde nu există. Așa afirma și Krisnamurti: deși omul, în intimitatea sa lăuntrică, conștientizează că nu există siguranță deplină în manifestare, el totuși va cauta mereu rezolvarea la această problemă cu soluție imposibilă. Și ajunge treptat la capătul tunelului: soluția există dar nu este convenabilă și nici la îndemână (vezi lupul care s-a înghițit); soluția este generatoare a spaimei supreme (spaima care integrează toate celelalte angoase existențiale – spaima de neființă). Adică, poți fi în siguranță numai în nimeni și nimic. În nemanifestat, în inexistentă. Poate ăla „este” centrul despre care vorbește Om_de_ jad. El îl numește centru, punctul care nu conține nimic dar prin care paradoxal toate se manifestă. Păi asta nu înseamnă nimeni și nimic(fără nume și formă), nemanifestare, moarte?
Om_de_jad: Vasăzică, am ajuns la întrebarea de bază, mai exact, „cum să facem să ne simțim în siguranță”. Ne-am dat seama împreună că dacă, teoretic, am rezolva problema siguranței, multe dintre dependențele noastre psihologice s-ar rezolva de la sine.
Cineva mă întreba odată ce legătură poate exista între meditație și continența sexuală. Omul respectiv nu găsea nici o explicație logică a presupusei eficiente aduse de meditație în problema continenței sexuale. Vedeți, acum, care este legătură? Dependența față de nevoia psihologică de ejaculare (lăsând la o parte nevoia fizică, pentru că această nu este, de fapt, o dependență) are la baza idealul de fericire obținută prin sex. Şi la baza acestei idei nu se află, de regulă, frica de moarte? Nu le este teamă bărbaților că viață e mult prea scurtă și că nu e suficientă pentru a se culca cu toate femeile de pe planetă? Oare nu această teamă îi face pe cei mai mulți dintre bărbați să nu se mulțumească cu o singură femeie și să-și dorească mereu mai multe femei? Oare în spatele „nevoii de schimbare”, referitor la relația cu o femeie, nu se află, de fapt, același principiu?
Consider că pentru a înțelege ce este siguranța, va trebui să fim mai întâi atenți, căutând să înțelegem ce este nesiguranța. Altfel spus, să nu mai fugim de sentimentul de nesiguranță atunci când acesta apare, ci să-l observăm. Desigur, noi facem acum teorie, în practică este mult mai complicat. În primul rând că este foarte neplăcut să rămâi în prezența fricii, a nesiguranței, a stării de apatie, ș.a.m.d. În al doilea rând, mintea noastră este obișnuită să tragă concluzii din orice. De exemplu, fiecare are o imagine destul de plăcută despre el însuși, imagine care îl ajută să-și trăiască viața. Şi, cum mintea este dispusă să treacă de la o extremă la altă, e posibil ca imaginea frumoasă despre noi înșine să se transforme într-o imagine foarte urâtă despre noi înșine. Trebuie lucrat cu atenție.
Era un banc: „Ursul și iepurașul, într-un bar, discutau. Zice iepurașul:
- Ursule, dacă-ți trag un pumn în bot, îți înghiți dinții. Ești tu mare, dar n-ai forță câtă am eu. Nu te uită la mine că sunt mic, tu știi cât sunt de puternic?
Toți cei prezenți de față la discuție râdeau de urs. Ursul i-a lăsat pe toți să râdă pe săturate, apoi a zis:
- Iepurașule, dacă ai curaj, hai să ne luptăm. Cu ocazia asta vom vedea și dacă ai dreptate, apoi toată lumea va fi mulțumită.
Zis și făcut: ies iei afară și încep lupta. După nici două secunde, iepurașul primește un pumn de la urs și cade lat.
După câțiva ani de la eveniment, din nou în bar, ursul și iepurașul. Iepurașul spune:
- Mai ții minte, ursule, acum câțiva ani, când ne-am luptat noi? Mai știi când mi-ai tras un pumn de-am rămas lat și n-am putut să mă mai mișc bine vreo șase luni?
- Da, zice ursul, dar ce-ți veni să pomenești despre asta?
La care iepurașul răspunde:
- Păi mă gândeam cum de a fost posibil așa ceva. Ştii, eu eram și destul de bolnav în perioada aia…”
Acestea sunt tampoanele. Tampoanele sunt cele care nu ne lasă să ne vedem așa cum suntem: neputincioși, dependenți, leneși, incapabili de a ne rezolva problemele.
Indicația mea este următoarea: trebuie să începem prin a observa micile noastre dependențe psihologice, căutând să n-o luăm prea în tragic dacă vedem că sunt foarte multe și că nu știm să le mai dăm de cap. În afară de treaba asta, putem începe să observăm, pe cât posibil, relația dintre dependența respectivă și idealul care stă în spatele acelei dependențe. Desigur, am tras concluzia că în spatele oricărei dependențe se află nevoia de siguranță, însă acest lucru nu este suficient pentru a putea observa dependența respectivă atât de bine încât să ne debarasăm complet de ea. Ştim că baza este nevoia de siguranță, însă avem nevoie să intuim care este idealul ce se ascunde în spatele unei anumite dependențe pentru a reuși s-o studiem așa cum trebuie.
În acest mic rezumat se află sensul vieții multora, adică aflarea acelui ceva ce te poate face să te simți în siguranță sau împlinit după judecata unora. Ce este acel ceva? Cine este? Aceste întrebări sălășluiesc în mințile oamenilor încă de la începuturi, Şi nu cred că va există un răspuns pentru toți.
Om_de_jad: Aș vrea să mă leg de acest post și să fac următoarea afirmație: conștiința umană se schimbă drastic de la un an la altul. Așa cum văd eu lucrurile, șansele ca un om să se trezească (să se ilumineze) sunt în ziua de azi mult mai mari decât erau acum câteva sute de ani și infinit mai mari decât erau acum câteva mii de ani. Condițiile de mediu s-au schimbat, societatea s-a schimbat și ea foarte tare, iar mintea umană a suferit o asemenea modificare, încât cumva ne aflăm acum în pragul unei iluminări în masă sau a unei nebunii în masă.
De unde știi că ai reușit sau, mai bine zis, ești sigur că ai reușit să înlături toate dependențele psihologice? Ai o iubită/soție. Ai prieteni cu care simți nevoia să ieși în oraș, simți nevoia să te faci auzit, te plictisești? Hai să o luăm altfel, Consideri că ești/sunteți capabili să vă rupeți de lume pentru tot restul vieții, fără să priviți înapoi?
Om_de_jad: Ce înțelegi prin „a înlătura toate dependențele psihologice” ? De pildă, „a gândi” înseamnă automat dependență de viață. Da, este dependență, dar tu sugerezi cumva că ar trebui să nu gândim, fiindcă în felul asta vom deveni dependenți?
Ideea de dependență este pusă sub lupă, în cadrul acestui topic, nu în ideea de a deveni complet independent, asta ar însemna izolare. Cred că poți face ușor diferența între dependență de fumat, de alcool și dependența de procesul gândirii. În ultima instanță, poți opri procesul gândirii pentru a gusta din independență, însă revenirea la viața obișnuită îți va aduce din nou dependență. Acesta nu este deloc un lucru rău, abia acum dependența își va găsi locul ei real și va fi integrată corect în schema psihică.
A-ți face un ideal din a înlătura toate dependențele psihologice te va duce, în mod inevitabil, în final, la dependență. Scopul meu nu este să vă îndemn către o viață lipsită de dependență, pentru că așa ceva este imposibil și stupid. Tot ce spun este că dependența trebuie să fie reintegrată în schemă psihică, astfel încât să nu mai creeze o problemă.
Cred că este necesar delimitarea dependențelor nocive de cele existențiale nu crezi? Nu de alta, dar vor apărea multe discuții fără rost. Ce părere ai? Eu cred că trebuie făcută și treaba asta.
Om_de_jad: Poate m-am exprimat greșit și s-a înțeles altceva. Dependențele psihologice sunt toate la fel, în esență. Întâmplător, unele fac ravagii și în alte direcții decât la nivel psihic (ca de exemplu fumatul, consumul de droguri sau alcool). Tu vrei să le numim nocive pe unele și benefice pe altele, sau măcar nocive pe unele și acceptabile pe altele, însă acest lucru nu ne ajută prea mult. În cel mai fericit caz ne ajută să acceptăm anumite dependențe și să respingem alte dependențe. Ar însemna să facem o listă cu „lucruri bune” și altă listă cu „lucruri rele”, o listă cu „aia ai voie să faci” și o listă cu „aia n-ai voie să faci”.
Nu, eu nu la asta m-am referit. Dependența psihologică trebuie înțeleasă per-ansamblu. În momentul în care dependența este înțeleasă pe deplin, ceva magic se întâmplă, apare o schimbare radicală în conștiință. Nu înseamnă că după asta devii lipsit total de dependențe psihologice. Pur și simplu, dependența psihologică se va reintegra în schemă psihică naturală și nu va mai crea deloc probleme. Unele dependențe vor dispărea de la sine (acelea care nu numai că fac rău, dar sunt nenaturale), iar alte dependențe vor rămâne. Aceste dependențe nu fac rău nimănui, țin de condiția noastră ca ființe umane.
Dar atunci când devii conștient că anumite dependențe ce ne caracterizează, ca oameni, îți pot sta în cale, chiar și în calea fericirii, atunci ce faci, ce atitudine trebuie să ai față de aceste dependențe? Sau după opinia voastră ce trebuie să facă un om, să le accepte sau încerce să le elimine? Dacă noi le acceptăm vom putea vreodată să cerem mai mult de la noi?
Om_de_jad: Un om care se studiază, trebuie să o facă la modul serios. Pentru asta nu trebuie nici să le accepte, nici să le elimine: doar să le observe și să se abțină să intervină. La prima vedere pare un lucru simplu și ineficient, însă tocmai fenomenul de observare va conduce către o distanțare față de dependența respectivă.
De regulă noi ori ne complacem, ori ne punem contra, atunci când descoperim o dependență psihologică. În mod sigur ai văzut că până acum chestia asta n-a dat nici un rezultat. Dacă te opui, dependența devine mai puternică, dacă te complaci, te simți jalnic. Schimbă puțin metoda și doar observă, nu face nimic altceva, nu fi nici pro și nici contra dependenței respective.
Sunt total de acord; dar nu poți să observi la nesfârșit pentru că timpul trece și, în mod firesc, vrei să evoluezi, să te schimbi. A te abține de la intervenție este uneori la fel de greu ca și celelalte două variante. De aceea spun că vorbele sunt ușoare iar faptele grele.
Om_de_jad: De fapt, să te abții e mult mai greu decât dacă alegi celelalte două variante. Pe cuvânt că nu încerc să-ți demonstrez că e bine să faci în felul în care am zis eu. Încearcă cele două variante cu toată forța de care dispui și vezi dacă dau rezultate. Este și absurd să stai și să observi, așa cum am propus eu, atâta timp cât tu simți imboldul de a face ceva pentru a îndrepta lucrurile. Întrebarea este: poți cu adevărat să îndrepți lucrurile prin efort?
Nu numai eu, dar mulți alți oameni au încercat cu disperare – riscându-și, uneori chiar sănătatea – cele două variante și au ajuns la concluzia că nu se poate schimba nimic prin efort. Pentru toți acei oameni care au încercat prin efort să schimbe lucrurile și n-au reușit, eu propun acest topic, în ideea că aceste metode vor da, poate, rezultate și în cazul lor.
Problema fundamentală în față căreia ne aflăm este dacă ne putem privi în mod lucid cu atenție totală (care nu lasă loc gândirii ci doar percepției nude)
Om_de_jad: Metode pentru rezolvarea acestei probleme fundamentale există, mie îmi stă pe limbă o altă întrebare fundamentală: ești dispus să le pui în practică pentru a te convinge dacă așa ceva este posibil sau nu?
Că dacă nu ești dispus, tot ce rămâne din asta e doar o întrebare fundamentală nerezolvată.