Jocul Realității

Vom căuta, în cele ce urmează, să privim puțin mecanismul dependenței psihologice. Aș dori să purtăm această discuție ca niște prieteni cu preocupări și scopuri comune, căutând să înțelegem, pas cu pas, în ce constă fenomenul dependenței psihologice la om. Acest lucru înseamnă că vom depune cu toții un efort suplimentar pentru a înțelege acest ansamblu de factori care duc la dependență, în plan psihologic, încercând pe cât posibil să lăsăm orgoliile personale la o parte și să ne focalizăm atenția pe acest subiect care mie, unuia, mi se pare cel puțin demn de luat în calcul.
Orice fel de ajutor din partea fiecăruia este bine-venit, însă consider că cea mai importantă în acest demers este atitudinea fiecăruia, care ar trebui să fie orientată către ideea de a înțelege pe deplin subiectul în cauză.
Ne vom ocupa, în cele ce urmează, de dependența psihologică la modul general, nicidecum de o anumită dependență particulară, așa cum este dependența de fumat, de alcool, de coca-cola, de sex, ș.a.m.d. Cred cu tărie că trebuie studiat însuși fenomenul psihologic al dependenței per-ansamblu, desigur, fără a-l izola și abstractiza atât de mult încât să ne trezim la final că deținem o teorie stearpă, inutilă și imposibil de utilizat în practică.
Am stabilit încă de la început că nu vom lasă această discuție să devină o bătălie între „ceea ce știu eu” și „ceea ce știu ceilalți” despre acest subiect. Vom cauta din start să eliminăm orice fel de conflict de genul acesta, astfel încât întreagă noastră energie mentală să poată fi folosită doar cu scopul de a înțelege ceea ce ne-am propus, și nu în scopul de a combate pe un individ sau pe altul.
De data această vom încerca ceva nou, nefiresc pentru gândirea obișnuită, și anume îndreptarea minților noastre către o direcție comună, în speranța că putem face lumină acolo unde nu reușim de unii singuri, poate din teamă, poate din cauza prea multor încercări eșuate sau din alte motive.
Înainte de a începe discuția propriu-zisă, vă voi relata una dintre întâmplările aparent minore, petrecute în această vară, și care reflectă, într-un fel, modul în care am putea purta aceste discuții, astfel încât acestea să devină folositoare:
Într-una dintre seri, mă întorceam cu mașina, de la râu, având fereastra deschisă, iar pe fereastră a intrat o muscă mare (un tăun). Timp de câteva minute, această muscă a căutat cu disperare să iasă, lovindu-se neîncetat în parbriz. Când a văzut că nu reușește, a început să lovească din ce în ce mai tare, considerând că un efort suplimentar o va ajuta să iasă din impas, lucru care de fapt nu i-a folosit la nimic. Problema s-ar fi rezolvat imediat (ferestrele fiind larg deschise), dacă ar fi cotit-o cumva, în loc să lovească tare și drept în parbriz. Întâmplător, natura n-a înzestrat-o cu mișcarea potrivită pentru ca ea să poată rezolva această situație, dar dacă ea ar fi putut să facă mișcarea respectivă ar fi fost totul cât se poate de simplu.
Ei bine, exact asta ne trebuie nouă acum: mișcarea potrivită. Direcția am ales-o, acesta fiind înțelegerea fenomenului dependenței psihologice la om, însă ne mai trebuie mișcarea corectă pentru a înțelege cele necesare într-o singură clipă, astfel încât să ne putem debarasa pentru totdeauna de dependență.
Mă întreb acum dacă ne putem limita la un studiu de natură intelectuală, omițând complet aspectul practic al problemei. Întrebarea care apare este: cât de eficientă ar putea fi o analiză pur intelectuală, dacă n-am încerca apoi, în urmă discuțiilor purtate, să aplicăm aceste teorii pe propria noastră piele, pe dependențele noastre de zi cu zi, cu scopul de a concluziona dacă aceste teorii sunt sau nu valabile.
Spuneam mai devreme că subiectul în cauză mi se pare demn de luat în calcul, și am făcut această afirmație din mai multe motive: unul ar fi că toți avem dependențe psihologice de un tip sau altul, deci e o problemă comună cu care toți ne confruntăm, și altul constă în faptul că nu cred că putem obține libertate în plan psihologic decât cunoscând pe deplin mecanismul dependenței. O dată înțeles, libertatea psihologică apare ca o consecință a lucrului înțeles, și nu ca ceva dobândit în urmă unei lupte cu tine însuți sau cu ceilalți. Nu cred că lupta pentru libertate, în sensul în care este înțeleasă la modul obișnuit, ajută prea tare, dacă dependența în sine nu este de la bun început cunoscută chiar în miezul ei cel mai intim.
Mă întreb dacă putem face acest studiu al dependențelor psihologice fără să schimbăm deloc activitatea noastră curentă. Sincer să fiu, mă îndoiesc că putem studia propriile dependențe dacă menținem aceleași activități rutinate și același cadru în care aceste dependențe se manifestă. Dacă luăm, de exemplu, fumatul: putem studia la modul teoretic tone de informații despre dependență, dar dacă nu încercăm să opunem puțină rezistență acestui tip particular de dependență personală (cu scopul de a studia propria noastră dependență), în mod cert vom obține doar o cunoaștere vagă a problemei.
La finalul aceste introduceri, va trebui, probabil, să explic puțin, ce legătură are acest topic cu aria pe care el a fost deschis. Din punctul meu de vedere, numai un om liber în plan psihologic poate fi cu adevărat un om religios. Numai un om liber poate medita cu adevărat și doar un astfel de om se poate apropia de misterul vieții. Având mintea eliberată de conflicte interioare, el poate vedea cu claritate ceea ce nu se poate vedea în mod normal cu ochiul liber.

Partea a doua

Să continuăm. Se observă următorul lucru: dacă e să facem o contorizare a dependențelor pe care le au oamenii, vom vedea că se obțin date foarte diferite de la un individ la altul. Unii au mai puține dependențe, alții au mai multe. Apare întrebarea: cine influențează numărul de dependențe/persoană? De ce un individ este mai puțin dependent decât altul? Desigur, în ceea ce privește unele dependențe, putem vorbi despre anumiți factori ereditari, însă această este o discuție separată și există studii solide în această direcție, nu văd de ce am face noi altele. Pe noi ne interesează, acum, două lucruri:
• care sunt motivele pentru care X este mai dependent decât Y?
• putem găsi un numitor comun pentru aceste dependențe? Cu alte cuvinte, putem afla ce se ascunde în spatele numărului dependențelor per individ?
Tocmai am discutat despre faptul că orice dependență este o metodă prin care noi căutăm să rezolvăm o problema reală. Aș dori să adaug aici un nou parametru, și anume timpul. Pentru asta, voi reformula ultima afirmație, alipind acest parametru nou:
Orice dependență este o metodă prin care noi căutăm să rezolvăm rapid, o problema reală: faptul că sunt nervos sau violent, sau că nu-mi pot stăpâni pornirile erotice, sau că sunt exagerat de gelos, arțăgos, prost dispus ș.a.m.d., constituie niște probleme reale, niște fapte care ar trebui rezolvate cumva, iar pentru asta este nevoie de timp și de pricepere.
În plus, noi intuim un alt pericol dacă vrem să facem asta: știm că un studiu aprofundat asupra propriei persoane ne poate dezvălui anumite lucruri mai puțin plăcute despre noi înșine, lucruri care ar răni imaginea frumos colorată, și care reprezintă, totodată, însăși baza acestei construcții, atât de dragă nouă, și anume personalitatea.
Pe de altă parte, știm foarte clar că dacă suntem sinceri cu noi înșine, dăm de altă belea: scăzând respectul față de propria persoană, ne expunem automat unor riscuri, în sensul că putem ajunge la depresii, sau chiar mai grav, putem începe să ne urâm, să ne automutilăm fizic sau în alt mod.
Cu toate astea, problema reală, faptul în sine că sunt gelos, violent, sexual, toate astea ne îndeamnă la o acțiune urgență, ceva trebuie făcut pentru a îndrepta lucrurile. În disperare, este adoptat un gest (ca de exemplu, consumul de alcool) pentru a amâna rezolvarea problemei, sau pentru a ne convinge pe noi înșine că am făcut ceva și că n-am lăsat lucrurile baltă. Un soi de autoamăgire, care chiar dacă nu dă rezultate pe termen lung, ne ajută să salvăm de la pieire imaginea despre noi înșine.
În mod cert, a face așa ceva este tot una cu a arunca cu parfum pe un cadavru pe care îl ții în casă, iar rezultatele acestei acțiuni nu vor conteni să apară. Vom repeta, apoi, mecanic, gestul nostru inteligent, care ne ajută să evităm problema de fiecare dată când această va apărea. Sau vom aplică aceeași metodă, sau metode puțin diferite, pe probleme similare. Iată cum se ajunge la haos.
Problema principală, îmi pare că este, de fapt, conflictul la nivel mental. Totdeauna apare un conflict între „ceea ce sunt” și „ceea ce ar trebui să fiu”. Vedeți voi cât și-au bătut ăștia joc de noi atunci când „ne-au educat”?
Ai fost învățat să vrei să fii mereu altfel decât ești: mai bun, mai drept, mai blând, mai cast. Problema este că realitatea din teren este cu totul alta. Mai exact, la o simplă ochire observi că ești pe zi ce trece mai rău, mai strâmb, mai violent și mai depravat. Acestea sunt fapte concrete, lucruri pe care ar trebui să ți le asumi și să le observi cu maximă atenție. Aceste lucruri îți aparțin, sunt ale tale, sunt vii. Violența din tine este ceva viu, pulsează, sexualitatea ta la fel, nu poți ocoli ceva atât de important. Se vede de la o poștă că ni s-a făcut o tăietură în două și că am fost parcelați în două zone distincte: una bună, dreaptă și virtuoasă, altă rea, strâmbă și păcătoasă. Societatea ne-a tăiat în două de la o vârstă fragedă, iar acum puțini se mai pot lăuda cu faptul că au doar o singură tăietură. În realitate suntem sparți în zeci de fragmente, poate sute, fiecare fragment cu dorințele, fricile și complexele lui. Se poate face ceva pentru reîntregirea propriei ființe, însă e nevoie de delicatețe, intuiție și pricepere.