Iluzia de a aparține de o anumită rasă și de un anumit neam
E o iluzie comună.
Toți oamenii se consideră ca făcând parte dintr-o rasă sau dintr-un neam.
Iluzia asta este foarte stupidă, este ca și aia în care oamenii întreabă ce se va întâmpla în 2012. Anul 2012, începând de când? Adică, de când s-a început numărătoarea și de ce 2012 ar reprezenta ceva? Dacă începeai să numeri altfel sau sistemul de numerație era diferit, 2012 n-ar fi însemnat nimic. Dar oamenii cred în continuare în chestia asta.
2012 - ce se va întâmpla în 2012!? Ce s-a întâmplat și în anul 2000 - când știm cum a fost. Sau - ce se va întâmpla în anul 2100. 2100 - de ani? Noi am stabilit ca un an are 365 de zile. Dacă avea 393 se dădea peste cap tot „dichisul”. Deci ideea asta - „Ce se întâmplă în 2012?” - este o prostie, cap-coadă.
Ideea de a aparține de un neam este, iarăși, o idee tâmpită, pentru că neamurile astea, așa cum sunt ele, nu au legătură cu noi. Noi ne-am născut în neamul respectiv și, pentru că ne-am născut în neamul respectiv, noi ținem cu el. Dar este ca și în situația aia stupidă în care ținem cu echipa „x” pentru că tata ține cu echipa „x” și atât. Noi nu avem prea multe motive să ținem cu neamul din care facem parte.
Noi suntem români, noi suntem francezi, noi suntem spanioli, dar eu, ca persoană, eu, în interiorul meu, nu mă pot identifica cu o nație.
Eu, cel din mine, eu, care sunt, nu pot să fiu român. Numai personalitatea poate să fie de un anumit tip. Eu-eu, ca entitate, nu am cum să fiu român.
Ce înseamnă să fii român? „Român” înseamnă să aparții de o anumită poziție geografică, să aderi la o anumită cultură și la o serie de obiceiuri - ori astea nu pot să aibă legătură cu mine, n-au cum să aibă legătură cu mine, pot să aibă legătură cu personalitatea mea, cu felul în care am fost crescut, dar nu cu mine.
Iei un copil nou-născut și spui: „Uite, un român!”. Este și expresia aia, pe care o spun preoții, fără să gândească prea mult: „Mi-ai adus un păgân, ți-am dat un creștin” - și vorbesc despre un copil de trei ani. Dacă iei un copil de trei ani, îl speli într-o găleată cu apă caldă, gata, l-ai transformat în ceva, și cred că el se simte... foarte creștin după ce l-ai spălat în găleata aia, dintr-odată se simte altfel, e diferit!
Din păcate, oamenii s-au împărțit; au luat planeta asta, așa cum au văzut-o, care, până la urmă, este un bolovan în spațiu, și au împărțit-o după niște linii practice. Între timp, rasele s-au separat pentru că, pe teritorii foarte mari, la un moment dat, posibilitatea de amestec scade și, atunci, se separă de la sine. Plus că sunt, într-adevăr, niște rase reale, în spate, și s-au făcut niște împărțeli teritoriale; dar, până la urmă, noi locuim pe un bolovan în spațiu; deci ideea cum că o graniță reprezintă ceva (că aici se termină România și aici începe Bulgaria...) este pur teoretică. Ea n-ar trebui să însemne mai mult decât ceva notat pe hârtie; dar pentru foarte mulți înseamnă, toate lucrurile astea și așa se ajunge la războaie, se ajunge la scandal.
Ca să avem și mai mare senzație că toate lucrurile astea sunt reale, ni s-au dat tot felul de prostii. De exemplu, au luat o bucata de cârpă, au tras trei culori pe ea și au spus: „Uite, asta este steagul tău !”
Dacă cineva glumește sau zice ceva despre steagul tău, tu, pentru bucata aia de cârpă, ești gata să omori un om. E normal să omori un om pentru o bucata de cârpă?
Cineva ți-a insultat stema, cineva ți-a insultat steagul. E o bucata de cârpă, colorată, într-un fel. Oamenii au convenit ca bucata aia de cârpă să reprezinte „ceva”. Dar noi n-o percepem așa, ca fiind o bucata de cârpă colorată care reprezintă România, care este o noțiune oarecare (putea să numească altcumva).
Noi nu gândim la modul asta, noi spunem: „Te-ai luat de steagul meu, te-ai luat de țara mea – te-ai luat de mine !”.
Legătura asta între mine, țara mea, steagul meu, religia mea de stat, obiceiurile mele, și așa mai departe, sunt doar idei false despre realitate. Doar dacă pleci din Sud către Nord o să vezi că obiceiurile se schimbă, atât de tare, încât e greu să mai spui că acele obiceiuri au, într-adevăr, o relevanță.
O altă iluzie și anume - apartenența la un anumit sex
Este adevărat că „aparatul” în sine, mă refer la aparatul uman, la mașina umană, este diferită, bărbații sunt diferiți de femei, dar, în interior, esența nu are nici o treabă cu sexul.
Sexul poate să aibă treabă cu corpul fizic, poate să aibă treabă cu personalitatea respectivului, dar, când vorbim despre esență, nu putem să mai vorbim despre sex, deloc.
Este bine ca, în relație cu ceilalți, să fim definiți în ceea ce privește sexualitatea noastră, să știm să ne identificăm ca fiind de un anumit sex, dar este eronat ca, atunci când noi ne referim la noi înșine, să ne concepem esența ca fiind de un anumit sex. Nu are nici o legătură. Entitatea aia, care există în noi înșine, nu este nici masculină, nici feminină, dar, repet, a te considera de un anumit sex, în relație cu ceilalți și în societate, este foarte bine, pentru că ne ajută să comunicăm mai bine, ajută și la perpetuarea speciei, și nu putem să trăim cu toții, aici, doar în esență.
Dacă vrem să facem treaba asta, și să trăim doar în esență, fără să avem legătură cu ceilalți, putem să ne închidem undeva și să ne vedem de treabă. Dar, atâta timp cât avem relații cu cei din jur, este bine să practicăm acest vis al apartenenței la sex și nu numai că e bine să-l practicăm, este bine să-l și îmbunătățim: fiecare om este dator să-și îmbunătățească aceste calități, ale sexului din care face parte. Adică, dacă este bărbat, să-și amplifice energiile masculine iar dacă este femeie, să și le amplifice pe cele feminine, pentru că așa este armonios și așa funcționează corpul și personalitatea. Dar, când vorbim despre esență, deci în momentul în care omul, să spunem, moare, atunci nu mai putem vorbi despre el ca fiind bărbat sau femeie.
Despre Maya și influența neamului asupra ființei umane
Spuneam aseară că, pe lângă faptul că este construită pe baza informațiilor pe care noi le acumulăm pe parcursul vieții sau pe baza efortului personal de a îmbunătăți sau de a contura mașina umană, personalitatea noastră este un rezultat al influențelor din exterior.
Și o bună parte din influența pe care exteriorul o are asupra noastră ține de neamul din care noi ne tragem. Dar, rețineți, când spun „neamul din care ne tragem”, nu mă refer la neamul românesc sau alt neam, deci nu la o iluzie de genul ăsta, ci la o moștenire genetică.
Această influență, pe care o are neamul din care ne tragem, asupra noastră, poate să fie mai puternică sau mai puțin puternică, dar ea există; și, vedeți, că noi, cam toți, știm anumite puncte tari sau slabe ale neamului din care ne tragem.
De aceea, e bine să fim atenți la noi înșine și să observăm care aspecte ale personalității noastre se trag din neamul din care facem parte – cei din jur oricum ne spun că semănăm cu bunicul sau cu bunica, sau cu unchiul.
Este important să observăm aici doi parametri : unul – ce aspecte anume ne definesc și aparțin de neamul din care ne tragem și al doilea – intensitatea cu care aceste lucruri se manifestă în ființa noastră.
Este foarte important să le trecem pe toate în revistă. Dar, imediat după asta, este important să observăm acele moșteniri care se manifestă în noi înșine cu o intensitate mare, pentru că, de cele mai multe ori, moștenirile de genul ăsta sunt foarte greu de îndreptat.
Știți că e și o vorba românească: „viciile se moștenesc”. Se moștenesc și lucruri bune, dar dacă vorbim așa, din punct de vedere proporțional, de regulă se mențin viciile. Pentru că ele au o forță proprie și au în spate o dorință foarte puternică. Și, așa cum aici, pe pământ, funcționează voința, dincolo funcționează dorința. Deci, ceva care aici se poate obține prin voință și prin acțiune, dincolo, în Kamaloka, se poate obține prin dorință. O dorință puternică generează ...chestii.
Ce vreau să vă spun, în legătură cu lucrurile care se trag din neam: să luăm un caz comun și, apoi, un caz mai puțin comun.
Să luăm de exemplu viciul băuturii. Să spunem că toți, ai tăi, din neam, beau. Sunt șanse destul de mari ca și tu să ajungi, la un moment dat, să bei și să nu te poți opri. Dacă ești în situația asta, tot ce poți să faci, într-o prima fază, este să observi. Cu cât observi mai mult cu atât vei putea contura mai bine, vei putea să definești, să spunem așa, zona subtilă a viciului – pentru că așa ceva există; acesta se manifestă, există, ca o entitate, undeva, acolo, dar nouă ne scapă, în mod normal. Noi nu-l vedem așa, noi îl vedem ca pe o simplă nevoie de a bea.
Dar eu, aici, cum să zic, nu mă refer la aspectul psihologic al problemei. Adică – De ce beau? Beau pentru că am o slăbiciune, beau ca să uit ceva, beau fiindcă viața este grea, beau fiindcă m-a părăsit soția, beau pentru că... Nu, dincolo de aspectele astea, viciul respectiv, în sine, are o formă a lui subtilă, pe care, dacă suntem atenți, și dacă medităm o bună perioadă, o să reușim să o identificăm. Este forma viciului pe care îl am și, dacă am mai multe vicii, la un moment dat, le pot observa ca pe niște forme în spațiu. Abia atunci când le putem identifica sub forma asta, adică atunci când le putem vedea ca fiind niște forme de viciu, abia atunci putem să lucrăm cu ele. Până nu le vedem în felul ăsta, înseamnă că suntem combinați cu viciul respectiv și că nu am creat o separare suficient de puternică de acesta.
V-am dat aici exemplul comun, acum vă dau exemplul mai puțin comun.
Să spunem că părinții tăi, din neam în neam, au făcut parte dintr-o categorie socială, să zicem, au fost țărani, toți, sau au practicat o anumită meserie, toți, au fost cizmari. Sunt șanse foarte mari ca tu, elementul „x” în neam, dacă vrei să schimbi acest lucru și să practici o altă meserie, să fii tras înapoi de către neamul tău, într-o formă sau alta. S-ar putea ca tu să nu devii tot țăran, dar să devii, nu știu, inginer agricol, dau un exemplu, sau nu vei deveni cizmar, vei deveni un mic întreprinzător care lucrează în industria pielăriei. Ați înțeles ce spun?
Ca să scapi de aceasta influență, pe care noi n-o cunoaștem, n-o putem identifica și nu știm cum a ajuns să fie în forma asta, și ca să afli de ce neamul te trage în direcția aia, o să ai o grămadă de piedici.
Din momentul în care vrei să ieși din acest cerc al neamului, o să observi ca sunt un milion de forme care te trag înapoi. Și nu numai asta; la un moment dat, o să observi și gânduri care îți spun: „Da' nu era mai bine să fi rămas tu țăran, ca tac-tu? Nu era mai bine să te fi retras tu la țară? Uite ce frumos, acuma stăteai și săpai la porumb, făceai nu știu ce, cum făceau și părinții tăi! De ce trebuie să te duci tu neapărat la oraș, să ai probleme, să răzbați, să înveți mai mult decât e cazul, să te străduiești, să faci tot felul de lucruri, când ai putea să stai frumos…?” Cam astea sunt gândurile. Astea țin de neam. Sunt gânduri care se trag din neamul respectiv. Există o forță anume, care apasă pe noi și care nu lasă evenimentele să se petreacă în forma în care dorim noi.
Aveți grijă, că vă spun ceva foarte important. Vorbesc aici despre posibilitatea de a schimba propriul destin, și este posibil să ți-l schimbi.
Sunt oameni care se nasc într-un anumit neam, să zicem că se nasc într-un neam de bețivi și de oameni de nimic. Ei sunt, din start, condamnați să fie bețivi și oameni de nimic. Pentru că există această forță a neamului din care faci parte și care te trage, în jos, să fii exact ca cei din neamul tău. E o forță – cum e și gravitația. Ca să scapi din neamul respectiv, va trebui să depui eforturi uriașe și să acționezi în direcția corectă. Adică să vezi forma viciului, cum v-am spus mai devreme, dacă e vorba despre un viciu, să identifici acele legi care te țin pe loc și să acționezi, în momente-cheie, pentru a face o modificare.
Și aici o să fac o paralelă la cele două legi despre care a vorbit Gurdjieff și anume Legea lui trei și Legea lui șapte. Despre ele noi am mai vorbit pe forum, nu e cazul să amintesc prea multe, doar că Legea lui trei se referă la faptul că orice proces de pe planetă, atunci când are loc, asupra lui – acționează trei forțe: forța de acțiune, forța de reacțiune și forța neutră.
Dacă aplicăm Legea lui trei pe fenomenul cunoașterii, vom avea, deci, în momentul în care încercăm să cunoaștem ceva (să zicem ca încercăm să aflăm niște informații despre o problemă personală, un viciu sau ceva de genul ăsta), vom avea: obiectul de cunoscut – respectiv viciul –, cunoscătorul și procesul de cunoaștere. Până când astea trei nu există, n-o să putem să pricepem nimic din treaba aia. De-aia oamenii, când își observă propriile vicii, le observă doar parțial, ceva dintre astea trei lipsește.
Fie lipsește sau nu este bine definit, este cunoscut parțial, nu este foarte bine conturat în cap, obiectul de cunoscut, respectiv viciul, fie lipsește cunoscătorul – și aici, când mă refer la „cunoscător”, mă refer la observator –, fie lipsește procesul de cunoaștere – procesul corect de cunoaștere.
O să intru puțin în detalii. Pentru a defini obiectul de cunoscut, trebuie să analizăm, la rece și cât putem noi, cu toate forțele noastre, obiectul respectiv pe care vrem să-l cunoaștem, să zicem viciul.
Mergem pe ideea de băutură, să zicem, beau și nu mă pot abține. Trebuie să văd foarte clar, în mintea mea, ce presupune toată treaba asta, fără să trag concluzii, doar observ: sunt un bețiv, beau de sting, beau mult, nu mă pot abține. Dar să fie foarte clară treaba asta. În general, bețivii nu se consideră bețivi, ei vor compătimire: „Eu nu sunt bețiv, nu, beau și eu ...ca omul”.
Deci, din start, dacă ne-am propus – aici mă refer la noi, în cadrul Jocului Realității, nu mă refer la oamenii obișnuiți, în cazul cărora... fiecare face ce vrea – noi, dacă ne-am propus, să interacționăm cu viciul respectiv, trebuie să o facem coerent.
Coerent înseamnă să identificăm viciul, să-l vedem așa cum este, în forma lui: „Da, sunt un bețiv, am o problemă cu băutura, beau doi litri de țuică în loc de un păhărel, cât bea omul obișnuit, nu mă pot abține, nu știu de ce beau, vreau să cunosc”. Ăsta este punctul unu.
Punctul doi: cel care observă, observatorul, trebuie să aibă suficientă putere.
Punctul unu, de care v-am vorbit, este mână în mână cu punctul doi. Cu cât observatorul este mai fortificat [AM ÎNLOCUIT ÎNTĂRIT – CARE TRIMITE LA IDEI BIZARE :)) CU ASTA], cu atât conturarea obiectului de cunoscut este mai pronunțată, mai clară, mai precisă.
Prin atenția cu dublă direcție și prin practica spirituală constantă, se fortifică observatorul, cel care se detașează de fenomen.
Iar procesul de cunoaștere, al observării – și va rog să fiți atenți – ține în primul și în primul rând de sinceritate, nimic altceva, sinceritatea noastră cu noi înșine. Dacă suntem sinceri, foarte sinceri, dacă știm obiectul de studiu și dacă observatorul asistă la tot procesul, la un moment dat, vom avea o imagine clară despre problema respectivă.
Și acum trecem la punctul doi și anume: cum ne putem folosi de Legea lui șapte, pentru a interveni pe aceste probleme.
Orice fel de problemă de genul ăsta este alimentată de un soi de energie. Viciul ăsta, al nostru, este și el alimentat de un soi de energie, care este constantă; dar vom observa că sunt momente când se ajunge la acel semiton și apare o mică deviație sau o mică posibilitate de a introduce o deviație.
Problema e că noi, dacă avem un viciu, la modul „beau și nu mă pot abține”, noi, pe lângă faptul că nu analizăm cu atenție și serios problema asta, a noastră, avem impresia – și o să ajungem mai târziu la un alt tip de iluzie – că noi putem să facem ce vrem noi și repede.
Omul este inconștient, ca un bebe, așa, el crede că „Da, doar mă forțez așa, fac «pac!», un pic din mușchi și s-a rezolvat, nu mai beau, nu mai fumez, pot să fac ce vreau eu cu mine”. Sigur că iluzia asta ne ajută să fim mai siguri pe noi și să ne simțim bine în pielea noastră dar, în realitate, noi nu putem să facem mare lucru cu viciile pe care le avem.
V-am spus cum putem să conturăm, cum putem să definim, problema viciului și acum v-am spus, cât de cât, cam cum putem să acționăm asupra viciului respectiv. Noi trebuie să prindem momentele slabe, în procesul respectiv. Trebuie să identificăm acele zone de semiton unde putem acționa ca să deviem viciul respectiv.
Dacă știm cum să facem și dacă ne urmărim ritmul propriu, o să observăm că, în crearea viciului respectiv, există întotdeauna niște breșe.
Noi nu suntem tot timpul bețivi, chiar dacă suntem bețivi. Avem momente în care suntem anti-alcool și momente în care zicem: „Ei, și ce dacă, ce contează, ce, viața asta... și așa este – cum e! Tata a fost bețiv, bunicul a fost bețiv, dacă eu sunt bețiv, ce mai contează?!”
În astfel de lucruri există întotdeauna niște spații. Dacă noi putem să producem o deviație exact într-o zonă din asta, într-un punct slab al viciului respectiv, doar așa putem să scăpăm de el.
Știu că sună foarte abstract ce v-am zis, nu pot să dau mai multe detalii deocamdată, le voi da pe parcurs.
În general, în schimbarea personalității, a caracterului, se poate acționa la voință în situația în care deprinderile respective, pe care le avem, țin de noi – noi le-am creat sau noi le-am preluat de la societate, ori de la cei din jurul nostru (ne-au învățat să mâncam frumos, să nu-știu-ce).
Aici putem să acționăm noi pentru a schimba lucrurile, dar sunt zone în care nu avem cum să schimbăm ceva, pentru că ele țin de o moștenire.
Sunt oameni care s-au născut cu tot felul de moșteniri; pot să fie de la cele mai simple, cum spuneam mai devreme, cu băutura, până la unele mai urâte, foarte urâte, de genul - dorința de a ucide. Sunt lucruri de genul ăsta care pot să vină din neam. Și, atunci, e greu să acționezi în legătură cu treaba asta.
Dacă tu îți dorești să ucizi și, în anumite momente, visezi cum bagi cuțitul în oameni, e greu și să vorbești despre treaba asta și să rezolvi o problemă de genul ăsta. Dar dacă ești un Jucător și îți dorești să o faci, consideri că a venit momentul să lucrezi cu tine, atunci n-ai decât să îți definești bine ceea ce se întâmplă și să urmărești în procesul respectiv, în dorința asta, de a ucide, acel punct-cheie în care tu poți să intervii printr-un gând-forță (vă explic acum ce înseamnă asta).
Luăm chiar cazul ăsta groaznic. Îți vine să omori oameni, îți vine să ucizi oameni. La un moment dat, mintea are un text pe care ți-l spune… toacă acolo: „Că mi-au făcut, că...”
Tot de regulă, cam așa vin gândurile, cu chestii de genul ăsta: „Că oamenii ăștia mi-au făcut, că sunt niște nemernici, că nu mă înțeleg...”. E un mosor care lucrează. „...Că eu sunt vai-de-mine și lumea râde de mine, și oamenii nu mă suportă, și eu îi urăsc, și aș vrea să îi omor, și aș vrea să nu știu ce…”
În acest proces, dacă suntem atenți, vom observa că, la un moment dat, există niște „hop-țop-uri”, niște spații. Trebuie să vedem acele spații – dacă ne întărim observatorul, le vom vedea. Acelea sunt spații prin care se vede, totuși, esența de dincolo și noi exact în zonele alea, în găurelele alea, trebuie să venim cu gânduri-forță care să contracareze acel ceva.
Astfel de lucruri nu se fac de azi – pe mâine. Dacă ai o astfel dorință, să ucizi oamenii, care merge până acolo încât să te visezi cum bagi cuțitul în ei și cum faci nu-știu-ce, ea va fi foarte greu de reparat în două zile. O problemă de genul ăsta trebuie reparată cu grijă, în timp. De aceea, noi trebuie să fim atenți, în mod constant, și să umplem, pe segmentul ăla, prin găurile respective, cu idei-forță.
Ideile-forță vor reprezenta, întotdeauna, niște argumente curate și clare referitoare la „De ce n-ar trebui să gândesc așa despre...”.
Dau un exemplu: observăm acel spațiu unde se poate introduce un gând-forță. În momentul în care noi spunem așa: „Toți oamenii mă urăsc”. Stop. „Toți oamenii mă urăsc” - totuși, afirmația asta este eronată, pentru că n-au cum să mă urască toți oamenii. Deci unii mă vor urî, alții nu au cum să mă urască, pentru că nici nu mă cunosc toți oamenii. Dar noi, când credem în chestiile astea, când mintea spune: „Toți oamenii mă urăsc”, repetăm, pur și simplu, ce spune mintea, fără să gândim efectiv că n-au cum să mă urască toți oamenii pentru că nu mă cunosc toți, mă cunosc doar unii oameni.
Și atunci gândul forță vine și spunem, corectăm: „Unii oameni mă urăsc”. Bun, o lăsăm așa, după aia, dai mai departe. Doar atâta e nevoie să fac astăzi, să înlocuiesc acel „Toți oamenii mă urăsc” cu „Unii oameni mă urăsc”. Și, în rest, lăsăm „mașina” să meargă.
Mâine descopăr altceva, că „Toți oamenii își bat joc de mine”. Stop. Ne uităm puțin: „Toți oamenii își bat joc de mine”. Păi, n-au cum să fie toți, că tocmai am stabilit că nu toți oamenii mă cunosc. Deci, „Unii oameni își bat joc de mine”.
Dar, ia să vedem, chiar se poate să-și bată oamenii joc de mine? Și, când își bat joc de mine, de ce își bat joc de mine? Pentru că zic că sunt un bețiv sau zic că am nasul mare. Bun, ia să vedem, mă uit în oglindă, „Bă, chiar am nasul mare!”. Bun. Băgăm acest gând forță. „Am nasul mare și, din cauză că am nasul mare, unii oameni râd de mine”.
„Pentru că am nasul mare, unii oameni râd de mine” - e o mare diferență între propoziția asta și „Toți oamenii râd de mine”. Înțelegeți?
Toate frazele astea spuse la modul absolut, dau acea forță negativă care ne dă voie să băgăm cuțitul în cineva. Altfel e imposibil să facem un gest de genul ăsta.
Ansamblul de gânduri, de idei, și eu v-am dat acum exemplu doar la nivel de gândire, dar, la un moment dat, când veți practica atenția cu dublă direcție pentru mai mult timp și o să deveniți mai puternici, o să reușiți să faceți aceste lucruri și veți putea băga aceste deviații prin „gânduri”-forță, să le spunem, și pe sistemul emoțional. Pentru că, dincolo de metoda asta, mecanică, de gândire, există și o mecanică a emoționalului și noi va trebui să băgăm aceste mici pastiluțe și în zona emoțională.
De ce vă zic toate lucrurile astea? Pentru că vreau să vă fac conștienți de rolul maestrului într-o relație de tip maestru-discipol.
În mod normal eu v-am zis așa: că fiecare trebuie să lucreze pentru el. Când vorbim despre Jocul Realității, fiecare își face treaba lui. Asta nu înseamnă că nu comunicăm între noi sau că nu ne înțelegem bine cu alții. Dar fiecare este dator să-și rezolve problemele.
Am vrut prin asta să vă arăt cât poate fi de dificil să-ți rezolvi singur o problemă, neștiind de unde și de care sfori să tragi.
Mâine o să discutăm mai pe larg relația discipol-maestru pentru că este important s-o definim corect și nu la modul la care o percepe populația (prost, în general - au și fost ajutați să o perceapă prost).
Tocmai v-am arătat de ce este utilă relația cu un ghid care are posibilitatea să vadă toate aceste mecanisme în tine, să intervină la momentul potrivit și să îndrepte acolo unde se poate îndrepta. Vă spun lucrurile astea pentru că vreau să vă fac conștienți și de faptul că, dacă persoana respectivă nu e potrivită, poate să facă lucruri neplăcute.
Deci trebuie, pe de o parte, atenție foarte mare cu cine lucrăm și, pe de altă parte, să înțelegem importanța acestui... ajutor, să zicem.
Despre influența zodiei asupra ființei umane
Este foarte importantă zodia și ar trebui, în mod normal, să studiem comportamentul zodiilor, și a zodiei din care facem noi parte, și a zodiilor celorlalți, pentru că ele ne ajută să înțelegem mai bine diferența de interpretare a informațiilor și a impresiilor din exterior la oamenii din jurul nostru. Același lucru sau aceeași expresie este percepută, de oameni din zodii diferite, în mod complet diferit, în mod cu totul și cu totul diferit.
Să vă dau un exemplu. Să spunem că, luam așa: două femei – o femeie din zodia Leu și o femeie din zodia Fecioară, hai să luam trei femei, și o femeie din zodia Balanței. Apoi o să luam așa: un bărbat din zodia Taur, unul din zodia Berbecului și, mai zicem așa, un bărbat din zodia... Pești, în care sunt și eu născut. Bun. Și să luăm ca problemă comună exact ce ziceam mai sus – băutura. Acum, să presupunem că acești oameni vor fi căsătoriți. Să discutăm mai întâi despre el, apoi să vedem cum interpretează soția problemele soțului cu băutura.
Să presupunem, pentru început, că el este în zodia Taur. Un Taur nu ajunge să bea direct și, așa, să nu se poată abține, decât în urma unei situații de viață. Taurii sunt foarte legați de familie, și ei, și ele. Ei se apucă să bea în situația în care ceva se întâmplă cu familia; dacă soția, de exemplu, nu-l mai iubește sau dacă soția a făcut nu-știu-ce, sau dacă copilul a făcut nu-știu-ce, sau dacă tata a făcut nu-știu-ce, sau dacă relația părinților săi cu soția este defectuoasă, sau... Deci lucruri de genul ăsta, care au legătură cu familia, îl îndeamnă pe Taur să bea. Altfel, Taurul, dacă nu există probleme în familie, nu ajunge să bea. Deci, el, probleme personale, așa, directe, nu prea are. Are probleme, dacă familia lui are probleme. Deci, cam la modul asta funcționează.
Dar, în cazul în care el are această problemă cu băutura și are o soție în zodia Leu, cum am spus noi, soția o să fie supărată și o să-i reproșeze următorul lucru: „Băi, omule, nu ești în stare să te abții, ce ești tu - ești bărbat sau ești rahat? Nu ești în stare să te abții, să nu mai bei, boule, idiotule!”, ceva de genul asta. El o să-i spună: „Păi, nu vezi că nu ne înțelegem, că tu nu te înțelegi cu mama, că...”. Cam la modul asta o să ia soția problema soțului cu băutura.
În cazul în care este Fecioară, sunt mai multe posibilități. În cel mai des întâlnit caz, Fecioara va încerca să ascundă problema băuturii soțului. Când el vine beat acasă, ea, de multe ori, chiar dacă o să sufere sau o să aibă niște probleme, se va ascunde, în cameră, să zicem, ca să nu dea ochii cu el, pentru că ea este nervoasă, este supărată, dar este incapabilă să rezolve problemele și incapabilă să reacționeze. Se va închide, în general, în ea și se va preface că bărbatul ei nu bea, chiar și de față cu el – n-o să-i spună : „Bețivule” sau ceva, o să încerce, poate, să-i ascundă băutura, astfel încât el să n-o găsească, să nu mai bea, sau o să încerce să îi arate părțile frumoase ale relației lor, să-i spună: „Uite, totuși, avem și noi copii frumoși, uite, avem și noi o casă, avem unde să stăm, nu e cazul să mai bei”, dar n-o să-i spună direct - „Să nu mai bei!” o să-i sugereze, ca el să înțeleagă.
În cazul în care este Balanță, și nu întâmplător am ales zodia Fecioarei și zodia Balanței, pentru că ele se diferențiază într-un mod foarte subtil, ea o va lua personal.
Vedeți? Fecioara încearcă să se ascundă ea, ca să nu creeze probleme, și încearcă să-i ascundă lui diverse. Balanța o ia direct: „Bea, pentru că nu mă mai iubește, bea pentru că…” începe să se învinovățească de tot felul de lucruri. „Bea pentru că...ceva, că nu-i mai place de mine!”, în general, se învinovățește, zice că din cauza ei e totul…
Sigur că acuma, în profunzime, dacă gândești lucrurile, și nu în aparență, în aparență, de exemplu, Balanța pare o ființă mult mai elevată decât o Leoaică, care o să spună din prima, pe față: „Băi, boule, băi, bețivule, că-ți dau una în cap și îți sparg sticla în cap!”, așa, pare o ființă mai elevată, dar, în profunzime, dacă privim, este vorba de un egoism feroce la Balanțe, ele cred că tot ce se întâmplă cu soțul lor se întâmplă din cauza lor, adică ele sunt cele mai importate de pe planetă și totul se învârte în jurul lor. Adică, dacă el bea, bea pentru că n-o vede pe ea, cât este de importantă.
Așa, mergem mai departe. Berbecul. Berbecul o să bea pentru că nu-i iese o problemă cu universul, nu-i iese lui un calcul, ceva, îi dă cu virgulă, adică nu știe exact de ce e viața asta așa cum e, de ce lucrurile merg așa, de ce societatea merge așa, de ce nu, de ce-uri de felul ăsta. „Fir-ar să fie, ce ciudat, nu-mi iese deloc, ia să mai beau un pahar, că și așa viața asta e o porcărie, n-am ce să mai inventez, mai bine beau un pahar și mai scap de treabă!”.
Berbecul, atunci când va ajunge la Leoaică acasă, și ea îi va spune, cum îi e în fire, „Băi boule, băi idiotule!”, el o să-i explice, până la exasperare, că nu este bou și că ea nu înțelege, eventual o să-i sugereze că e proastă, la un moment dat, o să-i spună în față, „Băi, ești proastă, tu ești proastă și îți demonstrez că ești proastă, îți fac aici calculul, să vezi că tu nu-nțelegi ce spun eu, ești atât de limitată, încât nu-nțelegi de ce beau. Problema nu e că beau, tu ai impresia că este o problemă cu băutura, eu n-am nici o problemă cu băutura, eu am o problemă de calcul. Iar chestia asta, când beau, beau, și beau cu grijă și știu cât beau și nu-mi spune tu mie cât să beau”.
M-ați înțeles? O chestie de genul ăsta.
Fecioara bineînțeles că se va comporta ca de obicei. O să ascundă aceasta problemă, iar Berbecul va înțelege, el fiind Berbec, așa, cam „berbec”, de felul lui, va înțelege că ea îl iubește și că de-aia nu îi spune. Va zice: „Uite ce femeie deosebită am. Ea înțelege că mie nu-mi ies calculele alea acolo și că viața dă cu virgulă și-i atât de finuță că nu-mi spune nimic, că de ce beau”. Când, de fapt, este vorba despre altceva.
Vedeți, eu vă prezint aici iluziile. Sunt iluzii care țin o viață. Oamenii vor trăi în iluziile astea și n-or să iasă niciodată din ele. Și v-am pus doar problema băutului, dar sunt multe altele.
În cazul în care va fi vorba despre Balanță, Balanța, la început, o să-i sugereze finuț că: „Băi, omule, avem o problemă. Tu bei, dar tu bei din cauza mea. Cu ce ți-am greșit?” El o să-i spună finuț, la început: „Dragă, ce se-ntâmplă, eu nu beau că am ceva cu tine, eu te iubesc în continuare, dar dă-mi și mie spațiul meu – berbecii au nevoie de spațiul lor – am spațiul meu, unde am eu problemele mele, nu stau să-ți explic ție acuma, dar n-are legătură cu tine”. Ea se dă jignită: „A, n-are legătură cu mine, e ceva pe lumea asta care n-are legătură cu mine? Vai, dezastru!”. Și, de-aici, începe o întreagă discuție, în care ea îi va explica lui că tot ce se întâmplă pe lumea asta are legătură cu ea, din moment ce ea este soția lui și el o să încerce să îi explice, de un milion de ori, până la exasperare, că este absurd cum gândește, că nu-i cunoaște firea și așa mai departe, și se vor certa foarte tare.
În cazul în care este un om din zodia Pești și are probleme cu băutura, aici sunt câteva lucruri un pic diferite. Peștii, în general, fie au inclinație către religie, fie au inclinație către politică. Adică, ori caută să își găsească locul în lume, să găsească o relație cu Dumnezeu, să spunem, sau cu universul, ori caută să aibă o relație cu cei din jur, în general, să-i controleze, sub o formă sau alta, să-i manipuleze într-o formă sau alta. Într-adevăr, așa este zodia Peștilor. Și atunci, el va ajunge la băutură dacă, în general, simte că nu reprezintă nimic pentru nimeni. Deci problema principală a cuiva din zodia Pești este că el trebuie să reprezinte ceva pentru cei din jur. Dacă el se simte un nimeni, nu „un nimeni” în sensul că este ultima ființă de pe planetă, nu e în stare nici să numere din doi în doi, e prostul școlii, nu, în sensul că „Nu-i pasă nimănui de mine, nu e nimeni interesat de mine”, ceva de genul ăsta „Nu-i pasă nimănui de mine”, atunci poate să ajungă la băutură, de supărare că nimănui nu-i pasă de el sau, mă rog, nu doar că nimănui nu-i pasă de el, că nu-l ia nimeni în calcul și pe el, că toți trec pe lângă el și nu-l observă și nu se ține cont de părerea lui, de ideea lui, de ce-și dorește el și așa mai departe.
În cazul în care are o soție Leu, el va ajunge să bea pentru că soția Leu îl sufocă; ea nu-i lasă lui suficient spațiu, încât să aibă acea relație cu divinitatea. Se va băga întotdeauna peste el, ea va dori, pentru că o să-l simtă, Peștii sunt totuși destul de... simțitori, așa, de felul lor și Leii sau Leoaicele abia așteaptă să-și înfigă ghearele în ceva de genul ăsta, nu se pot abține, sunt fascinate, și, atunci, el o să considere că soția nu-i dă suficient spațiu, nu-i lasă suficient spațiu pentru el - și se va apuca de băutură.
Mai sunt și situații în care Peștii o dau în extreme de genul… astăzi spun: „Dumnezeu există, mi-a zâmbit.” Punct. Anul stelar 2000... „Astăzi Dumnezeu nu mi-a mai zâmbit, cu siguranță nu există”.
Ei, în ambele situații, el este sincer, sută la sută, și când spune că i-a zâmbit, și când spune că nu i-a zâmbit. El crede, sută-la-sută, treaba asta și se comportă ca atare. Și, acuma, depinde cum se nimerește pe felie, dacă Dumnezeu nu i-a zâmbit, în ziua aia, atunci brusc are chef de băutură și dacă intră și într-un anturaj cu câțiva cu care are cum să bea, bea, și vine acasă și soția Leu îi spune... de fapt, soția Leu nu prea o să-i spună, pentru că el știe (Peștii, în general, au o foarte bună tactică de a trata, de a discuta cu cei din jur) și așa că niciodată nu se va ajunge, în relația unui Pește cu o Leoaică sau cu o Tăuroaică, în situația în care ea să-i spună: „Boule, prostule, idiotule”, pentru că ea știe că, atunci când va face chestia asta, deja el pleacă și atunci n-o să facă treaba asta. O să facă bot în schimb, o să facă bot, nazuri că: „Iar ai băut, de ce ai băut, că...”
În general, relația ar putea să meargă, în direcția asta, pentru că el n-o să explice niciodată de ce bea sau care e problema, o să se considere nedreptățit, așa cum fac toți Peștii și o să spună: „Ea nu-mi dă importanță acolo unde trebuie, mă întreabă nimicuri de-astea - de ce beau -, pe mine mă interesează altceva, să fi fost lângă mine când aveam eu nevoie, acum mă ia și mă întreabă de ce beau...”
O astfel de relație ar putea să meargă. De exemplu, Peștii cu Leii sunt compatibili, Peștii cu Taurii sunt compatibili, Peștii sunt compatibili cu foarte mute zodii, pentru că au această abilitate de comunicare. Ceilalți, de exemplu, Racii, săracii, au compatibilități cu câteva zodii, inclusiv cu Peștii, dar, altfel, ei n-au prea multe opțiuni, restul sunt, parcă, împotriva lor.
În cazul în care Peștii o să aibă o legătură cu o Fecioară și femeia respectivă o să ascundă faptul că el bea, n-o să spună, n-o să facă scandal, el o să interpreteze la modul: „Nu-i pasă de mine, de-aia nu zice nimic. Nu-i pasă de mine, nu mă vede că sufăr, nu mă vede că vin beat acasă, poate că nu beau suficient. Ar trebui să beau mai mult, ca ea să observe că am o problemă, să mă observe”
Și, de-aici se adâncește treaba și bea din ce în ce mai mult, până poate să ajungă să se distrugă, considerând că femeia lui nu observă. El nu-și dă seama că ea ascunde chestia asta tocmai ca să nu creeze probleme. Dar, în general, Peștii sunt, în ceea ce privește relația de cuplu, pe față; preferă o relație pe față, nu le place să fie cu ascunzișuri, cu „Nu-ți spun, nu-ți fac...”.
În cazul în care un Pește va fi căsătorit cu o Balanță, ea, ca de obicei, o să-i reproșeze că el nu e suficient de atent cu ea. El o să-i spună: „Ba nu, tu nu ești suficient de atentă cu mine, nu-i adevărat că eu nu sunt suficient de atent cu tine, tu nu ești suficient de atentă cu mine, că de-aia am ajuns să beau, din cauza ta, că nu ești atentă la mine, că nu-ți pasă, că...”
Și aici o să fie, încontinuu, o discuție contradictorie. Balanțele au obiceiul să-și expună ideile, așa, la modul rece, echidistant, și, așa, pe concret, să explice ce probleme au, dar profesional, tacticos și la infinit, în general, iar el, Peștele în cauză, ori o va da într-o discuție din asta trivială, la modul: „Hai, du-te dracului, lasă-mă în pace!”, ori o s-o urmărească, dacă o ia chiar în serios, și, la un moment dat, o s-o ia atât de în serios încât o s-o lase: „Mă duc în alta parte, cu asta n-am ce să mă înțeleg”.
Deci, v-am dat aceste exemple tocmai ca să înțelegeți cât de importante sunt zodiile.
Noi trebuie să cunoaștem zodia noastră, zodiile celor din jur și, prin observare, să tragem concluziile necesare, să vedem cum reacționează oamenii în diferite situații, să înțelegem această influență pe care o are zodia asupra omului, astfel încât noi să putem să ieșim din influența propriei zodii.
Cum o să ne dăm seama că ieșim de sub influența zodiei? În momentul în care putem să ne definim propria zodie. Vedeți, aici e o problemă. Fiecare consideră că zodia lui e așa cum trebuie și că zodia celorlalți este diferită. Asta e o idee care apare automat, o iluzie, printre altele, dar momentul în care îți dai seama că și tu crezi despre zodia ta că este mai bună decât a celorlalți este primul pas în care observi că ai ieșit de sub influența propriei zodii, într-o oarecare măsură. Este greu și, pe mai departe, devine foarte dificil să ieși pe bune de sub influența zodiei – adică, energetic vorbind – și să te poziționezi pe zodia altcuiva, astfel încât să poți empatiza cu el, inclusiv la nivel subtil, să poți să simți pe bune și să empatizezi cu omul din zodia respectivă. Adică atunci când un Taur zice: „Soția mea nu mă iubește atât de mult cum o iubesc eu”. Tu, dacă poți empatiza cu el pe bune, vei simți exact omul ăla, pe omul ăla chiar îl doare, el, când spune chestia asta, pentru el e o problemă.
Pentru cineva din zodia Berbecului o să fie o problemă de calcul, adică: „Dacă ea mă iubește pe mine mai mult decât o iubesc eu pe ea și eu câștig mai mult decât ea, să spunem, chestia asta ce impact are asupra copiilor, în cazul în care divorțăm?” Deci cam ceva de genul asta gândește Berbecul, în sistem de calcul, adică imediat începe să vadă ce reprezintă treaba asta, nu-l doare direct: „Soția mea nu mă iubește la fel de mult cum o iubesc eu pe ea”. Lui i se pare normal, Berbecul știe, el zice: „E normal că nu mă iubește, că doar am luat-o pentru că taică-su avea o poziție socială bună și e normal că nu mă iubește, dar nu asta e problema, problema e – cine ia mașina în cazul în care…”
Există posibilitatea să ieși de sub influența propriei zodii, asta înseamnă, printre altele, și deziluzionare. Putem să facem treaba asta, dacă învățăm să rezonăm cu celelalte zodii.
Aici sunt câteva lucruri care trebuie menționate și anume: să nu mai credem că zodia noastră este cea mai bună și singurul punct de vedere este cel pe care-l avem noi, să înțelegem că oamenii pricep, primesc diferit aceleași informații, să fim atenți la modul în care le primesc și să învățăm din felul în care ei primesc lucrurile astea, să luăm oamenii din jurul nostru așa cum sunt ei, diferiți, dar nu atât de diferiți încât să nu putem să-i citim.
Sunt câteva zodii, nu sunt 80 de zodii, ca să zici că-i complicat. Bun. Să ne mai oprim puțin.
Iluzia deșteptăciunii - ca soluție la problemele existente
Noi avem impresia că, dacă avem o problemă, o putem rezolva dacă suntem suficient de deștepți.
Cam asta este ideea generală a omului, în legătură cu problemele cu care se confruntă. Noi ne închipuim că nu suntem suficient de deștepți și că de-aia nu putem să rezolvăm o problemă personală (aici nu ne referim la probleme de-astea din viața de zi cu zi, cu serviciul sau mai știu eu care, ci la probleme de comportament, probleme psihologice și așa mai departe). Este o idee falsă, pentru că deșteptăciunea ține de exersarea minții și de eficiența activității mentale pe o anumită problemă.
Aici facem noi confuzia, fiindcă rezolvarea unei probleme, autentice, a fiecăruia nu se poate face doar printr-o analiză rigidă a problemei. Problema respectivă întotdeauna are rădăcini și ramificații prin alte zone. Nu este ceva, nu este doar rezultatul unei concluzii greșite la care ai ajuns cândva și corectezi concluzia aia, sau concluzia și ipoteza, și ai rezolvat problema.
Problema în sine are implicații pe mai multe planuri. Or, deșteptăciunea funcționează pe un singur plan. Deșteptăciunea, dacă nu este combinată cu inteligența, creează mai mult haos. Ea trebuie căptușită bine cu inteligență; și inteligența funcționează pe mai mute planuri, inclusiv ca inteligență afectivă, empatie; doar așa putem să rezolvăm problemele.
Despre iluzia faptului că poți deține obiecte
Noi chiar ne închipuim că putem deține obiecte. Noi nu ne deținem nici măcar pe noi înșine. Noi nu ne deținem pe noi înșine. E și asta o iluzie, avem impresia că noi suntem ai noștri pentru că lumea, în general, acceptă treaba asta și ni se spune, „Da, tu ești al tău și ai grijă de tine!” Dar este adevărat că tu ești al tău? Cine ești tu? Tu, ca esență nu poți să deții ceva. Și... cum ai putea să deții ceva biologic de pe planeta asta? Hai să fim serioși. Chiar și fiind vorba despre tine. Dar să ai impresia ca poți să deții obiecte? Nu ai cum să deții obiecte. Acest pix este o structură formată din tot felul de substanțe de pe planeta asta. Ele sunt aranjate în forma asta și aranjarea asta, în forma asta, dă posibilitatea existenței unui obiect cu care eu scriu, să zicem. Dar pot eu să dețin acest obiect? Pot eu să-l dețin? N-am cum să-l dețin.
Ce înseamnă că îl dețin?
Atunci când spunem despre un obiect că îl deținem, de fapt, noi ne referim la o convenție cu cei din jurul nostru; am convenit cu toții să spunem că mașina asta este a mea, casa asta este a mea și, ca să întărim treaba asta, semnăm niște hârtii. Tare deștepți suntem! Semnăm niște hârtii în care spunem, la modul serios, „Această mașină este a lui Popescu”. Cine o fi Popescu - stau și mă întreb - că e și aici o discuție. „Popescu” ce este? Este o denumire care ți-a fost dată, un nume, cineva a ales numele ăla pentru tine; și sunt atât de mulți Popescu până la urmă! Și tu iei hârtia aia mai departe și te mândrești cu ea și spui: „Uite, hârtia asta demonstrează că mașina asta este a mea!”.
E doar o convenție și știm că, în decursul istoriei, convențiile astea s-au modificat, oamenii au mai considerat și alte convenții ca fiind sigure dar s-a demonstrat contrariul, la modul că: „Ce era până astăzi important?” „Să ai bani.” „Da. Păi, nu mai au valoare. De mâine, se fac alți bani” și… înțelegeți ce spun. E doar o convenție.
Despre iluzia că poți deținde o altă ființă umană
Aceasta este o iluzie comună și pe ea se bazează căsătoriile și relațiile de cuplu
Noi ne închipuim că o ființă umană poate să fie a noastră
Și pentru asta s-au inventat și ritualuri stupide, mergem undeva într-o clădire cu turnulețe, ne punem o coroniță pe cap, țopăim unii în jurul celorlalți și spunem „Isaiia dănțuiește” și nu știu ce, ca să pară toată chestia asta mai reală. Dar, în realitate, omul știe că el nu poate să dețină nimic și tocmai de aceea noi facem tot felul de ritualuri. Și sunt anumite popoare la care ritualul căsătoriei este spre sumbru, adică, nu știu, i se rupe un picior femeii sau i se pune nu știu ce inel în jurul gâtului care o sugrumă pe aia și o... nu știu ce, ca să se vadă că e căsătorită. Adică, oamenii trebuie să-și dea cumva importanță și, deși ei știu că de aici vine frica faptului că nu pot deține pe cineva, ei trebuie să facă tot felul de ritualuri și tot felul de lucruri stupide, ca să pară că dețin acea ființă umană, și-apoi: „...Ar mai fi stat să-i rup piciorul dacă nu era a mea? E clar, i-am rupt piciorul, e a mea, e fără un picior”.
Chiar și cuplul în sine este tot un lucru iluzoriu. Ideea că faci parte dintr-un cuplu este pur și simplu o convenție. Cei doi aleg să locuiască împreună, să trăiască împreună, fiindcă omul este o ființă socială. Dar cuplul în sine, așa cum îl percepem noi când suntem luați de evenimente, cuplul, cuplu ca entitate, nu există. Aici vă rog să fiți atenți.
La un moment dat, mi s-a întâmplat ceva chiar haios: eram cu soția mea, plecați undeva, la munte, și erau pe acolo mai multe persoane, mai mute cupluri, să zicem, și m-a distrat foarte tare că una dintre femeile de acolo, în vârstă, așa, o băbuță, vorbea despre ea și despre soțul ei ca despre „familia nu-știu-cum”, adică ei așa își spuneau, și zicea: „Unde este familia nu-știu-care?” când întreba despre cineva.
Ideea asta de familie este o noțiune, e utilă, într-adevăr, e utilă pentru creșterea copiilor, este utilă pentru tot felul de lucruri, dar familia, în sine, este o convenție. Să ajungi să nu mai strigi persoanele și să strigi: „Dar familia Popescu unde este?” arată totuși un grad de iluzionare, puternic, al omului respectiv.
Iluzia că poți avea un copil
Noi ne dorim să avem un copil, copiii nu își doresc să fie ai cuiva. Știm treaba asta de când eram noi mici. Tu nu ai o dorință să fii al cuiva. Tu, fiind copil, îți dorești să fii independent. Părinții își doresc ca copiii să le aparțină și unii ajung la tot felul de lucruri cretine, încep să își controleze copiii în fel și chip, nu-i lasă să respire, nu-i lasă să facă lucruri ca să se dezvolte, nu-i lasă să facă lucruri normale nu lucruri anormale; este normal să oprești un copil să facă ceva rău sau un lucru care îi poate face lui rău, dar unii pătrund peste viața copilului și nu-i dau spațiul necesar ca să se dezvolte.
Aici femeile trebuie să fie foarte atente, că ele sunt foarte iluzionate cu treaba asta, că pot deține un copil și că acel copil este al lor. Am auzit de foarte multe ori expresia „Pentru mine, Ionel al meu va fi totdeauna un copil”. Numai că Ionel al ei are deja la rândul lui trei copii și bate către 50 de ani, deci nu are cum să mai fie copil, dar, pentru ea, „totdeauna va fi un copil”. Este o iluzie. Omul ăla nu mai e de mult copil. Și ideal ar fi să-i spui: „Cucoană, du-te, spală-te cu apă rece pe ochi și uită-te la fii-tu; uite, are barba până la burtă. N-are cum să fie copil, nu mai e copilul tău demult, copilul tău a crescut, nu mai este copil”. Dar ea crede în continuare că el este un copil.
Iluzia că fericirea se poate obține prin sex
Sexul ăla total, sexul cu „S mare”, în capul nostru, al bărbaților, în special, aduce fericirea totală. Numai că eu am să va întreb, la modul cinstit, dacă ați cunoscut vreodată pe cineva fericit. O să vedeți că nu puteți să indicați un om fericit. Pentru că ideea noastră despre fericire este greșită, nu pentru că…
Adică ați văzut pe cineva care își dorește să vadă pe cineva zburând? Nu, pentru că știm din start că un om nu poate să zboare. Ideea noastră, cum că omul trebuie să fie fericit, este greșită. Noțiunea noastră de fericire este greșită. De-aia nici nu cunoaștem un om fericit, pentru că este la fel de greșită ideea noastră despre fericire ca aia că omul ar trebui să poată să zboare. Pentru fiică-mea e ok, ea întreabă: „Da' de ce nu pot și eu să zbor? Vreau și eu să mă ridic în aer!”. Ea nu știe.
La fel, noi spunem: „Ar trebui să fim fericiți”. Trebuie să punem serios sub semnul întrebării ideea noastră despre fericire. Ceva probabil că este greșit, din moment ce noi nu cunoaștem nici un om fericit, în forma în care considerăm noi că trebuie să existe fericirea.
O altă iluzie comună - apartenenței la o anumită religie care îți oferă soluții totale
Cum se spune la noi? S-a născut, este ortodox prin naștere. Ortodoxia e o formă religioasă pe care poți să o adopți sau nu, ca și catolicismul, ca și orice altceva, budismul, sau mai știu eu ce.
Noi, pentru că ne dorim să etichetăm, și sunt în spate interese foarte puternice, ne place să punem etichete pe tot ce prindem, și e un lucru urât, punem etichete pe copii. Punem etichete pe copii și spunem: „Acesta este un creștin”. Nu, acela este un copil, nu este un creștin. Creștin poate să fie mai târziu, când își dorește el să fie creștin.
Dar șmecheria cum funcționează? Religiile, în general, spun că îți oferă soluții totale pentru problemele pe care le ai, totale, la obiect și perfecte. O religie, ca să prindă la mase, trebuie să ofere așa: nemurire, fericire, îndestulare... și ar mai fi vreo câteva lucruri de genul asta. Atunci omul zice: „Da, e buna religia asta”.
E la modul: „Voi ortodocșii ce dați?” „Dăm fericire, nemurire, recompense și... cu îndestularea mai prost”. Vin după aia adventiștii. „Voi ce oferiți? Noi oferim, în primul rând, îndestulare. Nemurirea, dacă munciți și voi și... nu mai știu ce”. Așa funcționează toate.
Problema, și iluzia, unde apare: nu este o greșeală să urmezi o anumită religie, o anumită cale spirituală care simți că ți se potrivește. Dar este greșit să crezi că o anumită religie îți poate oferi toate soluțiile și să trăiești așa, frumos, ca un îngeraș, considerând că da, această religie la care ai aderat, dacă îți plătești cotizația, te va duce exact unde trebuie.
Este o iluzie și sunt oameni, am cunoscut oameni, evident, nu foarte inteligenți, care considerau că dacă au îmbrățișat religia ortodoxă, gata, ajung să se mântuiască, ajung în rai și... asta este: „După ce mor, e clar, tu, care nu ești ortodox ca mine, nu o să ajungi în rai, dar mă rog pentru tine că eu sunt un creștin bun și eu o să ajung în rai și o să mă rog și de acolo pentru tine”. E foarte sigur de chestia asta.
Ca să poți să poți să fii sigur de treaba asta trebuie să fii un pic tâmpit, trebuie să-ți tâmpești niște zone inteligente ale ființei, că altfel n-ai putea să crezi total, așa, și cu ochii închiși sau să crezi că nu-știu-ce organizație sau nu-știu-ce sectă religioasă, indiferent cât de cunoscută sau mai puțin cunoscută este, că există și această fascinație, pentru mai puțin cunoscut, că eu mă simt o ființă specială, trebuie să-mi aleg o religie specială. Religia mea este formată din patru cuburi și două cercuri și este o religie abstractă nu este ca religia ta, care este ușor de înțeles, și toată lumea a aderat la ea, și pentru că eu sunt o ființă specială, trebuie să fac parte din religia asta deosebită, la care nu aderă foarte mulți. Este o iluzie. Iluzia nemuririi, iluzia faptului că vei ajunge sigur în rai.
Iluzia faptului că gândurile ne aparțin
Noi avem impresia că gândurile pe care le gândim sunt ale noastre. Nu. Gândurile care intră la noi în cap nu sunt ale noastre, în mod normal. Ele devin ale noastre, să zicem.
Ființa reușește să devină capabilă să producă gânduri în momentul în care este trează. Doar atunci gândurile ne aparțin. Sau în momentele de trezire. În rest, gândurile intră printr-un port și ies pe portul celălalt. Suntem ca niște mașinuțe, conectate în rețea, prin care trec gânduri de nu-se-știe-unde. Știu că sună ciudat, dar, în mod normal, ar trebui să ai capacitatea să-ți creezi tu gânduri; însă tu n-o să poți aproape niciodată să-ți creezi propriile gânduri; vei vedea că gândurile tale au mai fost spuse, scrise, de zeci de mii de alți oameni.
Abia în momentul în care te trezești, vei putea să construiești primul gând care nu vine din rețeaua de gânduri.
Vreau să mai spun un singur lucru referitor la minte. Și anume că noi considerăm, în general, mintea ca fiind un obiect. Noi spunem: „mintea mea” - și ne referim la „mintea mea” ca la „mâna mea” sau ca la „piciorul meu”. Vă atrag atenția că mintea nu este un obiect, ci este o activitate. Este activitatea de a gândi. Când nu mai gândim, sau când se oprește fluxul de gânduri, mintea nu mai există. Deci mintea nu este ca piciorul, mintea este ca mersul.
Așa că, atunci când cineva se așează jos, noi nu-l întrebăm niciodată: „Ce-ai făcut cu mersul ăla, pe unde l-ai lăsat? E pe lângă tine, unde e? Că... mergeai mai devreme. Ce face mersul tău, unde este? Dă-mi-l puțin, că am o treabă cu el!”
E greșit când spunem „mintea mea”. Mintea mea e activitate mentală, e ca mersul. Dacă mă încordez, atunci pot să spun că apare mintea, dar, dacă nu mă mai încordez, mintea nu mai există. Mintea, ca obiect, nu există. Ea este o activitate mentală.
De aceea, există meditații, despre care au vorbit foarte mult orientalii, prin care noi conștientizăm activitatea mentală, traficul din minte, îl constatăm și facem separarea de ideea cum că mintea ar fi o entitate de sine stătătoare. Și, ca meditație, puteți să faceți lucrul asta, să observați…
Uite, puteți să faceți în felul următor: mergeți, mai întâi, într-un loc unde circulă foarte multe mașini. Vă așezați pe băncuță și observați mașinile care trec. Încercați și o să vedeți că vă va fi destul de greu să nu denumiți mașinile : „A, uite, ăsta este un BMW; a, uite, ăsta este un nu-știu-ce; a, uite, asta este roșie; a, uite și blonda din mașina roșie!”.
Încercați să vedeți doar mașinile. Eventual, vă depărtați la o distanță suficient de mare, astfel încât să nu sesizați forma mașinilor, să observați doar mașinile, cum trec în toate direcțiile.
Apoi aplicați aceeași metodă pentru minte și gândurile noastre și o să vedeți cum gândurile intră, trec, exact cum trec mașinile respective, și când o să puteți să observați fondul, pe care acele gânduri se manifestă, acela va fi primul vostru semn de trezire: când observați strada și nu mașinile.
Noi suntem foarte atenți să vedem ce tip de mașini trec, ce tip de gânduri sunt, și începem să ne facem griji în legătură cu gândurile: „Da' de ce am gândit așa ceva, da' de ce am vrut, da' ce-o însemna gândul ăsta, da' ce aș putea să schimb…” și de aici dăm într-o grămadă de lucruri complet inutile. Acest gen de meditație este foarte folositor și foarte puternic, pentru că atinge direct în mijlocul problemei. Dacă putem să observam gândurile, ca forme, exact cum sunt mașinile pe o stradă, și putem să vedem fondul pe care acele gânduri se declanșează... exact asta este trezirea despre care vorbim. Și, în momentul în care v-ați trezit, puteți să practicați Jocul Realității, așa cum este el prezentat.
Iluzia faptului că vei trăi veșnic și că moartea li se întâmplă numai altora
Poate că unii dintre noi nici nu au văzut oameni care au murit sau oameni morți, dar majoritatea oamenilor au văzut. Însă, moartea celor din jur nu devine niciodată (sau devine, dar foarte rar) moartea ta – ca, văzându-l pe cel de lângă tine cum moare, să simți în clipa aia fiorul morții și să știi că tu urmezi.
Până la urmă, moartea este o chestiune care ține de timp, deci nu e ceva probabil. Moartea este o chestiune sigură, care ține de timp.
Noi avem impresia că, dacă cineva mai are trei luni de trăit, este într-o situație diferită de a noastră. Da, cantitativ vorbind. Noi îl compătimim pe ăla care mai are trei luni de trăit.
Da, dar și tu mai ai treizeci și doi de ani și patru zile de trăit. Și diferența care este? De... treizeci și unu de ani și patru zile. Dar, ca esență, lucrurile stau la fel. Tu ești ăla care urmează să moară peste trei luni, dar tu numeri altfel timpul.
S-ar putea să-ți dea cineva o ciupercă din aia halucinogenă și să numeri timpul diferit, să te consideri foarte fericit, aproape nemuritor, să ai impresia că nu ți se va mai întâmpla nimic. Problema este exact asta, tu ești exact în situația acelui om, care moare peste trei luni, doar că tu, în loc de trei luni, mai ai treizeci de luni de trăit, sau patruzeci de luni, sau o sută de luni sau o mie de luni. Dar moartea ți se va întâmpla, exact ca ăluia, și vei ajunge, la un moment dat, să ai, ca și el, trei luni până mori.
Mulți oameni zic: „Dac-aș mai fi eu tânăr, ca tine, ce bine ar fi!” și dacă îi spui omului: „Da, dar ai fost tânăr ca mine; tu ai fost tânăr ca mine, nu știu de ce te plângi! Ai fost tânăr exact ca mine, ai avut viața ta. De ce îmi reproșezi mie faptul ca sunt tânăr? Eu n-am mai fost tânăr ca tine. Tu ai mai fost tânăr ca mine și ți-ai trăit viața prost, și acum, tu îmi spui mie că, dacă ai mai fi tânăr ca mine... Ai fost tânăr ca mine! Mai bine vezi că, în timp ce îți plângi de milă, nu mai ești tânăr ca mine, vezi că ești bătrân și nu-ți trăiești viața. Așa cum erai tânăr și nu erai atent la ea, acuma ești bătrân – și ar trebui să-ți trăiești bătrânețea, că altfel, când o să mori, o să plângi că... «Vai, dacă aș mai fi eu bătrân, la pensie, ce bine ar fi!»”.
Aici vă rog să fiți foarte atenți, că este o problemă comună, foarte mulți se lovesc de ea, și, dacă înțelegeți cum se poate lucra cu treaba asta, s-ar putea să scăpați de o grămadă de probleme pe care le aveți.
Iluzia faptului că lucrurile se vor aranja vreodată și, mai mult decât atât, iluzia faptului că atunci când lucrurile se vor așeza, vei fi fericit
Noi avem o gândire liniara. Zicem așa: avem lucrurile dezordonate. Ca să fie totul bine, le aranjez și, după ce le aranjez, mă relaxez și am terminat. Cam așa gândim și cu problemele personale. Am problema aia, problema aia și problema aia. După ce le voi aranja pe astea, o să mă liniștesc și o să mă simt bine, o să fie totul în regulă. Este o mare greșeală să gândim așa, fiindcă problemele nu se rezolva niciodată în totalitate.
Problemele nu se rezolvă niciodată în totalitate și niciodată - toate. Atâta timp cât trăiești, nu există moment să nu fie ceva obligatoriu de făcut.
Noi, de multe ori, ne impunem sau ne spunem: „Nu, să nu fiu liniștit acum, să nu fiu fericit acum, că dacă devin liniștit și fericit acum, eu o să devin delăsător și n-o să mai rezolv problemele astea. Ele trebuie neapărat rezolvate și, dacă nu le rezolv acuma, n-o să mai am când să le rezolv și, dacă nu le rezolv pe astea nu am, deci, dreptul să fiu fericit”.
Și, pe măsură ce rezolvăm... punctul doi din astea patru, mai apar încă opt puncte de rezolvat - c-așa e viața făcută. Și atunci, zicem: „A, îngrozitor, au mai apărut încă patru, încă șase, puncte de rezolvat. Bine. Să-mi strâng energia și să le rezolv și pe astea șase, sau câte sunt, și, după aia, voi sta liniștit și relaxat și o să fie totul bine”. Și, după ce ajungi la punctul șase, se mai adaugă patru... și așa mai departe. E ca la Tetris, când vin pătrățele din alea în continuare.
Ce vreau să vă spun cu treaba asta: eu nu sunt de acord cu viziunea aia creștină, cum că să așteptam să ne îmbrace Dumnezeu ca pe crini.
Sunt de părere că omul trebuie să-și pregătească, din timp, unele lucruri, să știe că vine iarna, vine vâjul, și să-și ia lemne de foc, dar, totodată, este bine să conștientizăm, la modul profund, acest lucru, și anume că: niciodată n-o să putem să rezolvam toate problemele pe care le avem. Nimeni, pe lumea asta, nu are toate problemele rezolvate. Relaxarea omului înțelept vine tocmai din înțelegerea acestui lucru.
Rețineți, nu este vorba nici despre lașitate sau amânare, așa cum face omul slab, nici de abordarea eroului, care vrea să se lupte cu balaurii și să rezolve tot, să-i taie capul balaurului și, după aia, să o ia pe Ileana-Cosânzeana de soție și să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți. Nu există trăitul fericit până la adânci bătrâneți cu Ileana-Cosânzeana. După ce tai balaurul, mai iese unul; după aia, când să te căsătorești cu Ileana, n-ai bani să faci nunta și așa mai departe, vor fi în continuare...
Și, atunci, simpla conștientizare a acestui lucru, dar, cum să zic, echilibrată și fără să o luăm în tragic, ne poate da o cheie către relaxare, știind că probleme vor fi întotdeauna, se vor aduna și vor trebui făcute în continuare, ne putem permite un moment de relaxare.
Chiar nu e un lucru foarte grav, dacă nu facem totul să fie la zi și să fie perfect. Chiar nu e o problemă dacă o mai dăm în bară, dacă avem limitări - toți oamenii au limitări, nu este nimeni perfect. Ideea de perfecțiune, în sine, este una eronată. Sunt momente când trebuie să lăsăm lucrurile așa cum sunt, până ne recuperăm forțele și, apoi, să abordăm problema cu seriozitate.
Iluzia faptului că ești unic și că ești o ființă deosebită
Spuneam aseară că fiecare om se consideră o ființă deosebită. Cineva parcă îi șoptește la ureche, încă de când se naște, că e o ființă deosebită.
Pe lângă faptul că noi avem impresia că doar ceilalți mor și că doar celorlalți li se pot întâmpla nenorociri, iar noi vom fi feriți, toți credem chestia asta (și multi dintre noi ne-o luăm, crezând că noi vom fi feriți) : că doar ceilalți merită să aibă probleme și noi nu merităm. Dar nu știm să spunem, sau să indicam exact, de ce suntem noi niște ființe deosebite.
Dacă vine cineva și-ți cere să așterni pe hârtie zece motive pentru care tu ești o ființă deosebită, o să-ți vină greu. Va fi greu să tragi o linie și să spui de ce ești o ființă deosebită de ceilalți, că acei ceilalți trebuie să nu aibă acele calități, că, altfel, nu mai ești o ființă deosebită, ești o ființă asemănătoare cu celelalte.
Aici este important să conștientizăm că pământul este plin de ființe deosebite, ca și tine. Și, chiar dacă inițial doare constatarea acestui lucru, ulterior vei putea folosi abordarea asta ca pe o rampă de lansare și tocmai ca pe o posibilitate, ca pe o deschidere, față de ceilalți.
În momentul în care îți dai seama că tu nu ești o ființă deosebită, doare. Dar, când vei înțelege că, de fapt, și tu, dar și ceilalți, sunt niște ființe deosebite, abia atunci poți să pui în valoare calitățile celui de lângă tine.
Calea către comunicare este exact asta: înțelegerea faptului că cel de lângă tine are calitățile lui și, chiar dacă este mai slab decât tine pe un anumit domeniu, cu siguranță este pe alte domenii mult mai tare decât tine. Așa este frumos, așa e bine să fie. Nu putem să fim, toți, buni pe același domeniu, că ar ieși scântei. Unii sunt buni pe un domeniu, alții - pe un alt domeniu, fiecare are propriul mod de a înțelege lucrurile. Și dacă suntem atenți, s-ar putea să învățăm arta de a asculta. Nu de a asculta de cineva, ci de a asculta la ceea ce spun cei din jur. Oamenii vorbesc unii peste alții, fără să asculte ce spune unul sau ce spune celălalt. Fiecare știe el mai bine și vorbesc ca doua mașini stricate. /
Mai rămân de discutat încă două puncte, după care ne oprim, o să trecem la partea cu întrebările și, apoi, la aplicația practică.
Iluzia că poți face și că tu iei deciziile
Este parțial adevărat, și că poți face și că tu iei într-adevăr deciziile.
Vă dau exemplul cu acel om care se însoară de patru ori cu aceeași femeie. Același tip de femeie. Sunt și cazuri în care se căsătorește cu aceeași femeie. Asta, deja, cu aceeași femeie, este prea pe față.
Să zicem că cineva se căsătorește cu femei diferite, dar toți ceilalți din jur, observă că aceste femei se aseamănă foarte mult. El nu înțelege de ce toate femeile sunt exact ca prima și consideră că „de data asta” a luat o decizie – vrea să se căsătorească, cu o femeie complet diferită de prima, una bună, cu care să-și petreacă tot restul vieții.
Numai că, peste câțiva ani, o să spună: „Băi, mi-am luat o țeapă, era exact ca prima, nu se poate, semăna cu prima. Dar asta, pe care am găsit-o acuma, este complet diferită!”. Și ceilalți vor vedea că ea nu este diferită, este tot la fel.
Mai mult decât atât, noi avem impresia că noi luam deciziile. Doar un om treaz poate să ia niște decizii. Doar un om treaz, rețineți, poate să greșească. Și, aici, o să fac iar o mică paranteză, să vă spun câte ceva.
Mulți m-au întrebat, în decursul timpului dacă legea acțiunii și a reacțiunii funcționează. Am spus: da. Asta înseamnă că dacă fac rău voi păți rău? Da.
„Și, atunci, de ce se întâmplă ca cineva, care a făcut rău, să nu și-o ia sau să nu văd că și-o ia?”
De ce nu și-o ia imediat, așa, instant? Pentru că relația lui cu universul, cu lumea din jurul lui, cu existența, este atât de ruptă de real încât ceea ce el face, atunci, este mecanic – nu el ia deciziile. Așa că, neluând el deciziile, el este pus să facă lucrurile alea urâte, nu știu cum să vă spun... el crede că el le face și toți cei din jurul lui cred că el le face.
Eu am să spun că omul ăla nu se putea abține să nu le facă, era deja croit să facă, știți, ca în bancul ăla cu șarpele, cu cobra și cu broscuța, când cobra a rugat broscuța să o treacă râul și broscuța i-a zis: „Băi, eu te-aș trece râul, că n-am nici o problemă, sunt destul de solidă, pot să te trec, dar îmi e teamă că o să mă muști și o să mor, o să murim înecate amândouă”. „Ei, cum, sunt nebună, cum să te mușc și să murim amândouă înecate? Ar fi stupid, ar însemna să mor eu”. Și broscuța s-a gândit, și-a zis: „Chiar că e stupid, cât de prost să fii, să vrei să mori?!” și a luat-o în spate; pe la jumătatea apei, cobra a mușcat-o de gât pe broscuță. Și broscuța a zis: „Ce faci, nebuno? O să murim amândouă înecate!”. La care, cobra a zis: „Știu, ai dreptate, dar n-am putut să mă abțin”. Era cobră, știa să muște.
Așa și oamenii care fac rău: nu se pot abține.
Ce vreau să înțelegeți, și este foarte important, mai ales, pentru voi, ca jucători, sau ca posibili jucători, este că, în momentul în care vă treziți, veți fi responsabili pentru acțiunile pe care le faceți. Până să vă treziți, acțiunile voastre sunt dictate din altă parte. Ele vă apar vouă ca fiind ale voastre, dar ele nu sunt ale voastre, de-aia nici nu v-o luați foarte rău.
În momentul în care omul s-a trezit, aproape imediat ce face ceva greșit, primește o palmă. Și pe măsură ce se trezește și aprofundează lucrurile, palma vine aproape instantaneu. La un moment dat, doar gândul de a face ceva greșit – se soldează cu o palma trasă direct în plin.
Acum, mulți oameni o să gândească că e mai bine să rămână inconștienți, că pot să facă rău cât vor ei și n-o să și-o ia în nici un fel. Și-o mai iau. Și-o mai iau, adică, de fapt, întotdeauna și-o iau, dar și-o iau pe distanțe mai mari de timp, astfel încât unii trebuie să moară și să renască, ca să și-o ia; pentru că durează mult până ajunge mesajul. Este vorba de comunicarea ta - cu existența.
Tu, fiind foarte rupt de realitate, o să ți-o iei foarte lent și foarte greu, în timp, dar când ți-o iei, ți-o iei rău de tot. Pentru că mai este o lege, care funcționează cam în felul următor: oamenilor care sunt inconștienți, când fac lucruri rele, nu li se întâmplă din prima să primească palma; pentru că nu li se întâmplă să primească palma, prind tupeu și zic: „Lasă că merge, uite nu s-a întâmplat nimic, am făcut-o pe aia, o mai fac și pe următoarea!”, și o fac și pe următoarea, și încă una... până devine un fel de mod de viață - a face lucrurile urât. Și, atunci când li se întâmplă, când se strânge suficient, o ia groaznic, de exemplu, printr-un accident de mașină prin care rămâne paralizat toată viața. Și zice: „Dar cum e posibil să se fi întâmplat așa ceva, da' ce-am făcut?” - uită ce a făcut, nu mai știe, mai știe doar ultimele rele, din ultimul an, nu mai ține minte câte lucruri rele a făcut în ultimii zece ani sau douăzeci de ani și se miră: Cum, eu? Cum am făcut așa ceva, da' ce s-a întâmplat? Cum de mi-am luat-o în felul ăsta? Se adună și iese rău.
Omul care este treaz își ia palmele direct, în momentul în care…frumos, așa, și în plin. Și învață să se miște corect, în direcția în care trebuie. Nu de frica palmelor, ci pentru că înțelege că nu trebuie să facă unele lucruri, pe care e greșit să le facă.
Aici, mai am câteva lucruri de spus despre părerile oamenilor. Am început discuția de ieri tocmai cu asta. Pentru că oamenii nu știu după ce să se ghideze, nu au noțiunea de „bine” și de „rău”, sunt iluzionați, și, cum spuneam în prima parte, nu disting negrul de alb, își trasează niște păreri, ca să aibă, totuși, un ghidaj, în viață. Părerile astea sunt niște idei preconcepute, în principiu, sau șabloane, cum le zicea Gurdjieff, sau tampoane. Tampoanele sunt niște motivații false, pentru unele lucruri greșite pe care le facem.
Vă dau un exemplu pe scurt. De câțiva ani corespondez cu un băiat care are niște probleme, printre care și o problemă de sănătate. În momentul în care eu am insistat să meargă la medic, să-și rezolve problema de sănătate, el, care este un tip care suferă, de un fel de frică de a comunica cu cei din jur și de a părăsi spațiile cu care este obișnuit, mi-a dat un răspuns destul de elaborat, așa, bineînțeles, fals: „Ei, dar cum să mă duc la doctor, dar, ce, doctorii sunt și ei oameni, de ce să am eu încredere că oamenii aia mă vor salva, ei sunt oameni ca oricare, oameni, și eu nu am încredere în oameni, că poate sunt și răi, am văzut eu că doctorii, toți, se uită cu superioritate la pacienți și…”. Mă înțelegeți?
Sunt niște lucruri false, niște explicații false. El n-a spus direct și cinstit: „N-am fost la medic, pentru că mi-e frică să ies din casă, pentru că sunt un fricos și pentru că sunt iresponsabil”.
Dacă spunea așa, era ok. Nu e frumos, dar dacă tu știi că ești iresponsabil și leneș și fricos, asta este! Omul este leneș, fricos și iresponsabil, poate să fie așa, dar el a spus că problema este la doctori. M-ați înțeles? Asta este ideea.
Cum prietenul meu, care nu are gard la poartă, când eu îl întreb când o să-și facă gardul, îmi spune: „N-am avut timp! N-am avut timp, ai văzut și tu cât a fost de muncă, am mers pe la unul și pe la altul, să lucrez, și n-am avut timp să-mi fac gardul ăla”. Și n-are timp de vreo câțiva ani. La un moment dat i-am spus eu: „Hai, mă, că te ajut eu, mai luam un om și îl facem într-o duminică”. Dar nici până în ziua de azi nu…
Iluzia faptului că tu nu vei ajunge bătrân și slab, că nu vei ajunge în situația în care alții să aibă grijă de tine și nu vei mai putea să ai tu grijă de tine
Noi, dacă ne uităm la cei din jur și vedem oameni slabi, bătrâni în principiu, de care au alții grijă, nu ne închipuim că bătrânii aia sunt foști oameni tineri, exact ca noi.
De asemenea, noi, bărbații, de exemplu, dacă vedem o bătrânică, nu ne gândim că ea, cândva, când era tânără, poate era frumoasă foc. Noi considerăm că aia este o bătrânică și atât. Nu facem legătura între tânăra frumoasă și baba din fața noastră, nu putem să concepem.
La fel, când vedem oameni ajunși la bătrânețe, incapabili să-și rezolve problemele, nu ne vedem pe noi, în situația aia, pentru că, dacă ne-am vedea pe noi în situația aia, ar fi deja un moment de trezire, un moment de deziluzionare.
Închei aici și vom continua cu întrebările.