Să observăm mai bine perioada de dezvoltare în care se află omul
din zilele noastre și în ce relație se află el, acum, cu lumea
suprasensibilă.
În
conformitate cu înțelepciunea orientală, noi ne aflăm acum în
era Kali-Yuga, așa-numita eră certurilor, a viciilor, a ingnoranței
și a ipocriziei. Fiecare eră se termină cu un proces în care
oamenii sunt distruși, în mare parte, pentru a fi re-construiți,
în lumea suprasensibilă, astfel încât să se adapteze la
condițiile noii ere.
Spre
deosebire de erele precedente, în care oamenii au fost distruși de
forțe ale naturii, în Kali-Yuga, se consideră că oamenii se vor
distruge unii pe ceilalti, într-un așa-numit “război al tuturor
împotriva tuturor”. Să vedem, așadar, despre ce război este
vorba, care sunt cauzele acestuia și care este raportul dintre
perioada actuală de dezvoltare și lumea suprasensibilă.
Într-o
expunere anterioară, făceam afirmația că venirea lui Hristos, s-a
concretizat în obținerea unui suflet individual și cu
posibilitatea ca omul să aibă acces la acesta.
Înainte
de venirea lui Hristos, sufletul omului era combinat cu sufletul
grupului, sau al societății din care făcea parte. Tot așa cum o
turmă de animale este legată prin fire aparent invizibile, la fel,
oamenii erau legați de comunitatea din care făceau parte, sufletul
lor, intersectându-se, cumva, cu “sufletul” grupului, cu al
neamului, si cu al societății de care aparținea.
Acest
lucru, faptul că omul putea să-și dezvolte, totuși, o identitate
de grup, în interiorul societății de care aparținea, reprezintă
o evoluție fabuloasă, fiindcă în perioada anterioară, perioada
atlanteană, omul nu avea, încă, memorie. Din acest motiv, nu-și
putea construi despre el însuși o imagine de sine, care imagine de
sine, este tocmai o succesiune de amintiri cu tine însuți. Fără
memorie, omul trăia într-un prezent continuu, deconectat total de
la evenimentele precedente, fără să rețină ceva sau să tragă
vreo concluzie în urma evenimentelor la care lua parte.
Să
ne imaginăm următoarea scenă: un om din prima parte a perioadei
atlanteene, atacat de un animal. Neavând memorie și neștiind să
păstreze informații din experiențele anterioare, el era, practic,
supus unui pericol, fără să poată acționa în baza unei
experiențe din trecut. Vă rog să vă folosiți imaginația, pentru
a reconstrui, în minte, aceasta scenă: omul atlantean, fără
memorie, aflat față în față cu un animal de pradă, gata să-l
sfâșie.
Trebuie
să spunem, că în acea perioadă, omul, deși nu dispunea de
memorie, beneficia de cu totul alte mecanisme, pe care le dezvoltase
în perioade precedente. De pildă, în perioada lemuriană, el își
dezvoltase așa-numita conștiință-imagine, cu ajutorul căreia
putea “vedea” dacă în fața lui se află o ființă cu intenții
bune sau rele, pe baza radiațiilor emise de ființa respectivă și
a culorilor subtile emanate de corpurile subtile ale acelei ființe.
Mențineti,
vă rog, în minte, tabloul cu atlanteanul, față în față cu
animalul fioros. Vederea exterioară, așa cum o cunoaștem noi
astăzi, era foarte estompată – atlanteanul, în prima perioadă
de dezvoltare, nu vedea contururi și nu reușea să diferențieze
obiectele, să distingă între un obiect și altul. Dar,
folosindu-și conștiința-imagine, dezvoltată în perioada
lemuriană, omul nostru “vedea”, pe baza anumitor culori emise de
animalul respectiv, că acesta îi poate face rău. Într-o singură
clipă, ca răspuns, era emisă un fel de radiație, iar animalul
reacționa, și el, la acel tip de radiație, îndepărtându-se.
Totuși,
lucrurile n-au mai putut continua așa, pentru foarte mult timp. În
om începea să se dezvolte memoria și, pentru că, de regulă,
dezvoltarea unor simțuri, atrofiază alte simțuri, a urmat o
perioadă critică. Omul nu-și mai putea folosi vechile abilități,
în timp ce noile sale aptitudini, aflate într-un stadiu incipient
de dezvoltare, nu-i puteau fi de un real folos. Încercați să vă
imaginați pericolul pe care l-a reprezentat această trecere de la
vechea vedere, de la conștiința-imagine, la ceea ce avea să devină
mai târziu, conștiența de sine, prilej cu care veți înțelege,
mai bine, ceea ce reprezintă Kali-Yuga.
La
finalul perioadei atlanteene, omul avea memoria dezvoltată suficient
de bine, astfel încât să rețină evenimentele. Dar, în lipsa
unei rațiuni, aceste evenimente erau păstrate în memorie de-a
valma, tot așa cum ai îndesa în debara tot felul de obiecte, fără
să selectezi și fără să ții cont de ceea ce introduci acolo –
omul actual încă are probleme cu “amintirile din debara”, pe
care le denumim și inocent, “inconștient”.
Încercând
să pătrundem în acea atmosferă specifică perioade atlanteene,
vom vedea că, la momentul respectiv, oamenii erau considerați cu
atât mai evoluați, cu cât dețineau un bagaj mai mare de amintiri.
Acum, dacă doi oameni se întâlneau, puteau să se țină minte
unul pe celălalt, creând reprezentări pe baza formei exterioare a
individului.
Dar,
pe măsură ce memoria se dezvolta, fosta vedere, sau, mai exact,
fostele abilități de clarvedere, se estompau. Într-un final,
clarvederea a fost înlocuită aproape în totalitate cu vederea spre
exterior.
În
prezent, încă există, la unii oameni, fascinația exagerată
pentru memorie. De exemplu, când cineva îți reține numele sau
data de naștere, te bucuri. Şi te bucuri tocmai pentru că acel om
a făcut un efort ca să te introducă în memorie, chestie care ne
flatează. Sigur că noi n-o gândim la modul ăsta, însă în
trecutul îndepărtat, îi respectam foarte tare pe oamenii care
reușeau să rețină multe evenimente, fiindcă asta însemna o
memorie bine dezvoltată, adică un om evoluat și sănătos.
Să
revenim în perioada de dinainte de Hristos, atunci când sufletul
individual încă nu se conturase, iar oamenii se defineau prin
intermediul grupului social de care aparțineau. Eul interior, așa
cum îl cunoaștem noi astăzi, nu era perceput astfel. Amintirile cu
grupul erau cele care construiau în om un fel de suflet și nu
simțirea de “eu sunt”. Simțirea de “eu sunt”, la toți
oamenii, este lucrarea lui Hristos și a început în momentul
răstignirii. Atunci, printr-o acțiune pe care o veți putea
înțelege dacă meditați profund la Sfânta Treime, Hristos, a
impregnat întreaga lumea fizică cu ceea ce numim acum conștiința.
În om, Hristos se manifestă sub forma propriului sine, iar ceea ce
noi numim a fi sine, miezul nostru interior, este, de fapt, Hristos.
Nu Iisus, fiul lui Iosif, ci Hristosul. Prin rugăciune, prin
meditație sau prin practicarea atenției cu dublă direcție, omul
devine conștient de manifestarea lui Hristos în el și, doar prin
asta, poate începe să lucreze pentru mântuire. Mântuirea, într-o
primă fază, înseamnă identificarea lui Hristos în noi înșine,
pentru ca apoi, să filtrăm din nou, lumea înconjurătoare (dar și
lumea interioară), cu ajutorul energiei Hristice care se manifestă
în noi înșine. Acestea nu sunt doar vorbe, ele devin realități
pentru cel aflat pe o cale spirituală.
Ce
înseamnă, în acest context, Kali-Yuga, era ipocriziei, era
“războiului tuturor împotriva tuturor”? Vedeți voi, de fiecare
dată când omul trece de pe o treaptă de evoluție pe alta, vechiul
își mai menține, o perioadă de timp, forța de acțiune, în
detrimentul noului.
Impulsul
Hristic, încă, nu este simțit cu puterea necesară, astfel încât
vechiul eu (eul bazat pe memorie), să cadă pe planul doi și eul
nou (sufletul oferit de Hristos) să se manifeste în voie. Eul
vechi, eul bazat pe memorie, pe acumulări de evenimente, dar și pe
imaginație, luptă necontenit, pentru a-și păstra, în continuare,
poziția lui de lider.
Acest
eu vechi, bazat pe memorie, al cărui rezultat pozitiv, este, printre
altele, rațiunea, trebuie să cadă pe planul doi, să devină o
unealtă folositoare și nu un stăpân. Adevăratul stăpân este
sufletul dat de Hristos. Rațiunea, pusă în slujba unui suflet
impregnat cu Hristos, este folositoare, creativă, blândă și
constructivă, nu distructivă, haotică, violentă și represivă.
Atâta
timp cât eul-memorie se va manifesta în locul eului dat de Hristos,
omul va avea tendința să fie agresiv, să lupte pentru faimă, să
distrugă orice și oricât pentru obținerea supremației, folosind
orice fel de mijloace. Fără cunoașterea și îndrumarea lui
Hristos, echilibrul interior este perturbat. Așa se face că, o
lungă perioadă de acum înainte, până când realitatea Hristică
își va atinge maturitatea în fiecare individ, oamenii se vor afla
într-un pericol continuu de a porni un “război al tuturor
împotriva tuturor”. Lucrurile se îndreaptă, ușor-ușor, în
direcția asta – amintesc doar evenimente din zilele noastre,
rețele de așa-zisă socializare (socializare făcută prin izolare,
de fapt), până la răsturnarea valorilor universale, ajungându-se
la imposibilitatea de a mai distinge între ceea ce este natural și
ceea ce este ne-natural, la preferarea unei alimentații lipsite de
vitalitate în detrimentul alimentelor cu adevărat hrănitoare
ș.a.m.d.
Data
viitoare vom discuta despre felul în care s-a produs și se produce
evoluția interioară, pe sexe, pentru ca apoi să înțelegem ce
reprezintă sufletul oferit de Hristos și ce rol are acesta în
dezvoltarea ulterioară a omului.
Întreb acum din ce-mi amintesc. E
posibil să-mi amintesc greșit.
1.
S-a spus că ce se întâmplă în timpul somnului ne influențează
viata. Există o metodă prin care eu pot fi conștient cum îmi
influențează viata ce mi se întâmplă mie în timpul somnului?
2.
S-a vorbit pe un alt topic (nu în contextul acesta cu lumea
suprasensibilă) despre următoarea tehnică: înainte de culcare să
reluăm în cap în sens invers (parcă) ce s-a întâmplat în ziua
respectivă. Ei, mie nu-mi iese treaba asta fiindcă am perioade de
ceață în care nu îmi amintesc decât cu greu și uneori deloc ce
am făcut în acele intervale de timp. Şi de multe ori adorm până
să-mi amintesc. Există vreo submetodă care să mă ajute în acest
sens?
Turmalină_neagră:
1. Mai înapoi cu câteva pagini, am scris despre câteva metode prin
care poți fi conștient în timpul somnului. Nu este foarte dificil,
mulți oameni reușesc să fie (parțial) conștienți în timp ce
visează. Cea mai rapidă metodă este aceea prin care îți
suprasaturezi singur creierul cu ideea că vrei să fii conștient în
timp ce visezi. Îmi amintesc acum de o întâmplare. În urmă cu
niște ani, un fost coleg de serviciu îmi povestea că a avut un vis
conștient pornind de la... Counter Strike. Omul era obsedat de jocul
ăsta, stătea ore în șir în fața computerului să împuște
soldăței virtuali, așa că după un timp, visând că trage cu
arma, brusc, a devenit conștient. Dacă vrem neapărat să fim
conștienți în timpul somnului, putem să o facem, singura condiție
e să ne impunem cu seriozitate acest lucru sau să suprasaturăm
creierul cu o activitate care solicită atenția conștientă. Acesta
este răspunsul rapid, cum ar veni, scurtătura scurtă - metoda asta
nu dă roade pe termen lung și nu e eficientă în ideea de a te
lămuri cum îți influențează somnul, viața de zi cu zi.
Pentru
a face cercetări conștiente și corecte pe mecanismul somnului,
trebuie, mai întâi, să știi niște lucruri. De exemplu, trebuie
să știi că visul ține de funcția de mișcare, mai precis, de
partea intelectuală a funcției de mișcare. Mai pe românește, ca
să ai episoade de vis conștient, va trebui să-ți educi funcția
de mișcare. Cum? Păi... faci karate, cursuri de dans, Hatha Yoga,
lucruri de genul ăsta. Iar dacă vrei tehnici care țin de jocul
realității, atunci amintesc doar câteva: datul cu coasa în mod
conștient, construirea părții de lemn a unei locuințe (căprăria),
mersul pe o porțiune subțire (un zid) aflată la înălțime,
conștiența în timpul unei sperieturi, păstrarea conștienței în
timpul unei beții crâncene ș.a.m.d.
2.
Submetoda cea mai bună e să-ți stabilești întâi obiective
simple. În loc să derulezi toată ziua, derulezi doar ultima oră
cu evenimentele care au avut loc înainte să te bagi în pat. Dacă
nu-ți iese nici cu ultima oră sau cu ultima jumătate de oră, hmm,
vorbim de un caz ciudat. Cu timpul, derulezi mai mult și mai mult,
până ajungi dimineața.
Ziceam
în ultimul meu "cearceaf", că eul apare ca rezultat al
depunerii în memorie a unor amintiri consecutive cu tine însuți.
Dacă ții minte, prima senzație de "eu sunt" a apărut în
copilărie, pe la 2 - 3 ani, când memoria s-a dezvoltat suficient
cât să țină minte câteva frame-uri din prezent. În fine, nu e
necesar doar să ai o memorie bună, e nevoie și de atenție. Când
ți-ai simțit prima dată eul, ai fost atent la tine timp de mai
multe clipe, după care, ai scos din memorie acele momente, le-ai
comparat cu frame-ul curent și ți-a dat ca rezultat sinele.
Ca
o concluzie, dacă nu-ți iese metoda, e din cauză că pe parcursul
zilei, nu ești suficient de atent încât să memorezi amintiri cu
tine însuți. Când faci ceva și esti și atent la tine însuți,
ceea ce se depune în memorie e mult mai viu și cu o gamă variată
de informații provenite de la simțuri.
Până m-am plictisit și-am rărit-o. Şi când am prins o zi d-aia
de am-adormit-până-a-ajuns-capul-pe-pernă-din-cădere, am lăsat-o
baltă.
Turmalină_neagră:
Voința trebuie educată. În trecut, oamenii care nu aveau o meserie
reală, adică una din care să rezulte ceva concret, erau numiți în
diferite moduri: leneși, pungași, pierde-vară. Acum, cuvintele
astea au fost înlocuite cu altele: "director HR",
"broker", "consultant". E greu de explicat cum
s-au sucit lucrurile în felul ăsta, nu e nici locul și nici timpul
potrivit să dezlegăm rebusuri. Cert e că oamenii caută, azi,
ușorul și instantul, pe toate planurile: existențial, sentimental,
financiar ș.a.m.d. Totul trebuie să ne vină la bot, fără efort
și fără să ne implicăm. Eroii și făcătorii de bine,
respectați în trecut, sunt acum satirizați și prezentați în
cele mai penibile moduri. Ni se sugerează că toți suntem niște
jigodii, că toți dansăm în p**a goală în fața camerei web, să
ne admire elevele de 16 ani, că toți vindem suflete și NE vindem
sufletul și că, în general nu există oameni pe care să-i poți
respecta și de la care poți învăta ceva.
Prietene,
în lumea reală, fără voință, ai pus-o. În general, un om fără
voință e doar un căcăcios cu pretenții. De fapt, e un dublu
căcăcios cu pretenții, fiindcă își face rău și lui și celor
din jur. Cuvinte precum "m-am plictisit", "mi s-a luat
după o perioadă", "am găsit ceva mai interesant de văzut
la tv", ar trebui să sune foarte rușinos în gura unui om. Ori
nu te apuci de un lucru, ori, dacă te apuci, te ții de el până se
consumă din cauze externe sau interne. E prima lecție pe care
trebuie s-o înveți - fără să ai lecția asta învățată,
religia o să fie o chestie la mișto.
Deci tu vorbești de vis lucid? Ăla în care faci cam ce ai tu chef?
Păi și cum îmi influențează visul lucid activitatea de peste zi?
Şi cum îmi influențează cel ... ummm ... nelucid? ....
activitatea de peste zi?
Poți să fii conștient că visezi fără ca asta să influențeze visul?
Turmalină_neagră:
Visul lucid este un vis obișnuit, în care, pe lângă tine, ca
actor principal, este și sinele tău prezent - nu tu, ci sinele tău,
că tu esti prezent oricum în vis. De fiecare dată când visăm,
trecem prin tot felul de experiențe și, în timpul ăsta, ne sunt
șoptite la ureche tot felul de sfaturi, unele mai bune, altele mai
puțin bune. Așa ne este influențată viața de zi, în ideea că
ceea ce ni se șoptește la ureche în timpul nopții, devine lege
până a doua zi.
Multe
dintre lucrurile scrise pe aici, de diferiți utilizatori, nu
aparțin, de fapt, persoanelor care le scriu. Sunt doar idei șoptite
de alții în timpul nopții, pe care omul, a doua zi, le spune cu
convingere.
Pe mine mă interesează pt. că, pe lângă celelalte influențe
care le cunosc (cel puțin la nivel teoretic), ai introdus în
ecuație o necunoscută nouă și asta este influența experienței
din timpul somnului, pe care n-o conștientizez, dar care îmi
influențează experiența din timpul zilei.
Turmalină_neagră:
Dacă n-o conștientizezi, de ce îți bați capul cu ea? Dacă n-o
conștientizezi, e ca și când n-ar exista. Nu? Iar dacă există
doar fiindcă zic eu că există, atunci are o valoare la fel de mare
că valoarea dracilor pomeniți de Jo.
Dacă vrei să dai detalii, aș vrea să știu de ce e incorect
motivul.
Turmalină_neagră:
Motivul incorect ar fi următorul. Să zicem că eu fac aceasta
afirmație: pe casa mea se află trei avioane, care râd la soare.
Când verifici dacă în afirmația mea se află ceva care te
preocupă în mod real și apoi, pui o întrebare în direcția asta,
se numește că întrebarea are un motiv întemeiat și corect.
Am
ales intenționat o afirmație absurdă, ca să vezi mai ușor la ce
mă refer. Pe concret, dacă întrebi "ce motiv au avioanele să
râdă", eu o să te întreb de ce vrei să afli răspunsul. Iar
dacă tu spui "pentru că n-aș vrea să râdă avioanele de
mine", întrebarea ta nu mai are un motiv întemeiat și nu mai
e corectă.
Asta
nu înseamnă că afirmația mea, legată de ceea ce "ni se
șopteste" în timpul somnului, e una absurdă.
Nu știu ce ai interpretat tu, eu doar am citit întrebarea privind
"ce ai face dacă ai citi gândurile" și am răspuns că
nu urmăresc discuțiile de genul acesta doar că această abilitate
mi se pare interesantă. Eu te-am întrebat cine face legile, câte sunt e irelevant, mai ales că
oamenii nu sunt capabili să citească gândurile.
Turmalină_neagră:
Pentru cineva care vrea să citească gânduri, e foarte relevant
dacă e una sau sunt mai multe. Cum cine le face? Ăla care face și
gândurile. E folosit același material și pentru gânduri și
pentru legile care stau în spatele lor. Deci materialul ăla trebuie
studiat. Nu cred că te interesează un astfel de studiu e al
dracului de plictisitor.
Plictisitor este doar ce nu te interesează. E o vorba "interesu'
își poartă fesu' " atâta timp cât este ceva ce te
interesează efortul depus este direct proporțional cu interesul.
Dacă
exista o documentație validă care să ofere accesul la așa ceva
sunt convins că mai mulți ar fi aflat și ar fi dobândit astfel de
abilități.
Turmalină_neagră:
Pentru lucrurile importante nu există documentații. Poți citi
gândurile celor din jur exact cu precizia cu care îți poți citi
gândurile tale. Pornește de la treaba asta, vezi mai întâi cât
de bine ți le poți citi pe ale tale. Nu spun că nu ți le poți
citi, întreb cât de bine o poți face.
Iată
primul tip de antrenament: caută să afli ce gust are un gând și
ce culoare are. Nu e o glumă.
Încerc să aflu, dar nu știu de unde să apuc problema
De unde încep?
Turmalină_neagră:
Ia-o cu antrenamentul invers, pe
fiecare gust în parte.
1.
Mestecă ceva preponderent sărat, apoi vezi ce gânduri apar, apoi,
mestecă ceva preponderent dulce și fă comparație cu gândurile de
dinainte. Fă la fel cu celelalte gusturi.
2.
Mestecă ALTCEVA sărat și vezi ce asemănări există între
gândurile generate de două mâncăruri sărate. Fă același lucru
cu ALTCEVA dulce. Fă la fel cu toate celelalte gusturi.
3.
Când devii mai priceput, combină gusturi: dulce-acrișor,
dulce-amărui.
4.
Când devii și mai priceput, decodează după formula asta, toate
alimentele pe care le mănânci, în general.
5.
La final, fă același lucru cu apa. Dar numai la final. Iar când
îți iese, încearcă invers, să afli ce gust au gândurile.
Timp
de lucru: minimum cinci ani. Multă seriozitate și succes!