Jocul Realității

Să observăm mai bine perioada de dezvoltare în care se află omul din zilele noastre și în ce relație se află el, acum, cu lumea suprasensibilă.

În conformitate cu înțelepciunea orientală, noi ne aflăm acum în era Kali-Yuga, așa-numita eră certurilor, a viciilor, a ingnoranței și a ipocriziei. Fiecare eră se termină cu un proces în care oamenii sunt distruși, în mare parte, pentru a fi re-construiți, în lumea suprasensibilă, astfel încât să se adapteze la condițiile noii ere.

Spre deosebire de erele precedente, în care oamenii au fost distruși de forțe ale naturii, în Kali-Yuga, se consideră că oamenii se vor distruge unii pe ceilalti, într-un așa-numit “război al tuturor împotriva tuturor”. Să vedem, așadar, despre ce război este vorba, care sunt cauzele acestuia și care este raportul dintre perioada actuală de dezvoltare și lumea suprasensibilă.

Într-o expunere anterioară, făceam afirmația că venirea lui Hristos, s-a concretizat în obținerea unui suflet individual și cu posibilitatea ca omul să aibă acces la acesta.

Înainte de venirea lui Hristos, sufletul omului era combinat cu sufletul grupului, sau al societății din care făcea parte. Tot așa cum o turmă de animale este legată prin fire aparent invizibile, la fel, oamenii erau legați de comunitatea din care făceau parte, sufletul lor, intersectându-se, cumva, cu “sufletul” grupului, cu al neamului, si cu al societății de care aparținea.

Acest lucru, faptul că omul putea să-și dezvolte, totuși, o identitate de grup, în interiorul societății de care aparținea, reprezintă o evoluție fabuloasă, fiindcă în perioada anterioară, perioada atlanteană, omul nu avea, încă, memorie. Din acest motiv, nu-și putea construi despre el însuși o imagine de sine, care imagine de sine, este tocmai o succesiune de amintiri cu tine însuți. Fără memorie, omul trăia într-un prezent continuu, deconectat total de la evenimentele precedente, fără să rețină ceva sau să tragă vreo concluzie în urma evenimentelor la care lua parte.

Să ne imaginăm următoarea scenă: un om din prima parte a perioadei atlanteene, atacat de un animal. Neavând memorie și neștiind să păstreze informații din experiențele anterioare, el era, practic, supus unui pericol, fără să poată acționa în baza unei experiențe din trecut. Vă rog să vă folosiți imaginația, pentru a reconstrui, în minte, aceasta scenă: omul atlantean, fără memorie, aflat față în față cu un animal de pradă, gata să-l sfâșie.

Trebuie să spunem, că în acea perioadă, omul, deși nu dispunea de memorie, beneficia de cu totul alte mecanisme, pe care le dezvoltase în perioade precedente. De pildă, în perioada lemuriană, el își dezvoltase așa-numita conștiință-imagine, cu ajutorul căreia putea “vedea” dacă în fața lui se află o ființă cu intenții bune sau rele, pe baza radiațiilor emise de ființa respectivă și a culorilor subtile emanate de corpurile subtile ale acelei ființe.

Mențineti, vă rog, în minte, tabloul cu atlanteanul, față în față cu animalul fioros. Vederea exterioară, așa cum o cunoaștem noi astăzi, era foarte estompată – atlanteanul, în prima perioadă de dezvoltare, nu vedea contururi și nu reușea să diferențieze obiectele, să distingă între un obiect și altul. Dar, folosindu-și conștiința-imagine, dezvoltată în perioada lemuriană, omul nostru “vedea”, pe baza anumitor culori emise de animalul respectiv, că acesta îi poate face rău. Într-o singură clipă, ca răspuns, era emisă un fel de radiație, iar animalul reacționa, și el, la acel tip de radiație, îndepărtându-se.

Totuși, lucrurile n-au mai putut continua așa, pentru foarte mult timp. În om începea să se dezvolte memoria și, pentru că, de regulă, dezvoltarea unor simțuri, atrofiază alte simțuri, a urmat o perioadă critică. Omul nu-și mai putea folosi vechile abilități, în timp ce noile sale aptitudini, aflate într-un stadiu incipient de dezvoltare, nu-i puteau fi de un real folos. Încercați să vă imaginați pericolul pe care l-a reprezentat această trecere de la vechea vedere, de la conștiința-imagine, la ceea ce avea să devină mai târziu, conștiența de sine, prilej cu care veți înțelege, mai bine, ceea ce reprezintă Kali-Yuga.

La finalul perioadei atlanteene, omul avea memoria dezvoltată suficient de bine, astfel încât să rețină evenimentele. Dar, în lipsa unei rațiuni, aceste evenimente erau păstrate în memorie de-a valma, tot așa cum ai îndesa în debara tot felul de obiecte, fără să selectezi și fără să ții cont de ceea ce introduci acolo – omul actual încă are probleme cu “amintirile din debara”, pe care le denumim și inocent, “inconștient”.

Încercând să pătrundem în acea atmosferă specifică perioade atlanteene, vom vedea că, la momentul respectiv, oamenii erau considerați cu atât mai evoluați, cu cât dețineau un bagaj mai mare de amintiri. Acum, dacă doi oameni se întâlneau, puteau să se țină minte unul pe celălalt, creând reprezentări pe baza formei exterioare a individului.

Dar, pe măsură ce memoria se dezvolta, fosta vedere, sau, mai exact, fostele abilități de clarvedere, se estompau. Într-un final, clarvederea a fost înlocuită aproape în totalitate cu vederea spre exterior.

În prezent, încă există, la unii oameni, fascinația exagerată pentru memorie. De exemplu, când cineva îți reține numele sau data de naștere, te bucuri. Şi te bucuri tocmai pentru că acel om a făcut un efort ca să te introducă în memorie, chestie care ne flatează. Sigur că noi n-o gândim la modul ăsta, însă în trecutul îndepărtat, îi respectam foarte tare pe oamenii care reușeau să rețină multe evenimente, fiindcă asta însemna o memorie bine dezvoltată, adică un om evoluat și sănătos.

Să revenim în perioada de dinainte de Hristos, atunci când sufletul individual încă nu se conturase, iar oamenii se defineau prin intermediul grupului social de care aparțineau. Eul interior, așa cum îl cunoaștem noi astăzi, nu era perceput astfel. Amintirile cu grupul erau cele care construiau în om un fel de suflet și nu simțirea de “eu sunt”. Simțirea de “eu sunt”, la toți oamenii, este lucrarea lui Hristos și a început în momentul răstignirii. Atunci, printr-o acțiune pe care o veți putea înțelege dacă meditați profund la Sfânta Treime, Hristos, a impregnat întreaga lumea fizică cu ceea ce numim acum conștiința. În om, Hristos se manifestă sub forma propriului sine, iar ceea ce noi numim a fi sine, miezul nostru interior, este, de fapt, Hristos. Nu Iisus, fiul lui Iosif, ci Hristosul. Prin rugăciune, prin meditație sau prin practicarea atenției cu dublă direcție, omul devine conștient de manifestarea lui Hristos în el și, doar prin asta, poate începe să lucreze pentru mântuire. Mântuirea, într-o primă fază, înseamnă identificarea lui Hristos în noi înșine, pentru ca apoi, să filtrăm din nou, lumea înconjurătoare (dar și lumea interioară), cu ajutorul energiei Hristice care se manifestă în noi înșine. Acestea nu sunt doar vorbe, ele devin realități pentru cel aflat pe o cale spirituală.

Ce înseamnă, în acest context, Kali-Yuga, era ipocriziei, era “războiului tuturor împotriva tuturor”? Vedeți voi, de fiecare dată când omul trece de pe o treaptă de evoluție pe alta, vechiul își mai menține, o perioadă de timp, forța de acțiune, în detrimentul noului.

Impulsul Hristic, încă, nu este simțit cu puterea necesară, astfel încât vechiul eu (eul bazat pe memorie), să cadă pe planul doi și eul nou (sufletul oferit de Hristos) să se manifeste în voie. Eul vechi, eul bazat pe memorie, pe acumulări de evenimente, dar și pe imaginație, luptă necontenit, pentru a-și păstra, în continuare, poziția lui de lider.

Acest eu vechi, bazat pe memorie, al cărui rezultat pozitiv, este, printre altele, rațiunea, trebuie să cadă pe planul doi, să devină o unealtă folositoare și nu un stăpân. Adevăratul stăpân este sufletul dat de Hristos. Rațiunea, pusă în slujba unui suflet impregnat cu Hristos, este folositoare, creativă, blândă și constructivă, nu distructivă, haotică, violentă și represivă.

Atâta timp cât eul-memorie se va manifesta în locul eului dat de Hristos, omul va avea tendința să fie agresiv, să lupte pentru faimă, să distrugă orice și oricât pentru obținerea supremației, folosind orice fel de mijloace. Fără cunoașterea și îndrumarea lui Hristos, echilibrul interior este perturbat. Așa se face că, o lungă perioadă de acum înainte, până când realitatea Hristică își va atinge maturitatea în fiecare individ, oamenii se vor afla într-un pericol continuu de a porni un “război al tuturor împotriva tuturor”. Lucrurile se îndreaptă, ușor-ușor, în direcția asta – amintesc doar evenimente din zilele noastre, rețele de așa-zisă socializare (socializare făcută prin izolare, de fapt), până la răsturnarea valorilor universale, ajungându-se la imposibilitatea de a mai distinge între ceea ce este natural și ceea ce este ne-natural, la preferarea unei alimentații lipsite de vitalitate în detrimentul alimentelor cu adevărat hrănitoare ș.a.m.d.

Data viitoare vom discuta despre felul în care s-a produs și se produce evoluția interioară, pe sexe, pentru ca apoi să înțelegem ce reprezintă sufletul oferit de Hristos și ce rol are acesta în dezvoltarea ulterioară a omului.