Metoda de meditaţie despre care urmează să discutăm astăzi se bazează pe imaginaţie. Este bine să înţelegem câteva lucruri despre modul în care imaginaţia ne influenţează viaţa pentu a putea integra corect această tehnică de meditaţie în propriul sistem de gândire.
Dacă facem o scurtă analiză, vom observa că memoria noastră este plină de informaţii despre noi înşine, colectate de la persoane cu care intrăm în contact pe parcursul vieţii. Suma acestor informaţii împreună cu prelucrarea lor pe baza imaginaţiei şi a gândirii reprezintă ceea ce numim în general a fi o persoană. Cu alte cuvinte, propria noastră persoană pe care ne-o conturăm la nivel psihologic este o fiinţă construită cu ajutorul unor informaţii din memorie, colectate în decursul anilor şi prelucrate pe baza gândirii şi imaginaţiei. E uşor să vedem că permanent ne închipuim că suntem într-un fel sau altul. Ne putem defini cu ajutorul profesiei, şi atunci considerăm că suntem doctori, profesori, ingineri sau altceva, ne putem defini cu ajutorul religiei societăţii în care ne-am născut şi atunci spunem că suntem ortodocşi, catolici, islamişti, buddhisti, ne putem defini pe baza propriilor idei şi concepţii pe care ni le-am format despre viaţă şi atunci vom spune despre noi că suntem gânditori, filosofi, oameni de ştiinţă. Ne putem considera soţi, soţii, copii, părinţi, bunici, însă gândiţi-vă o clipă: chiar sunteţi aşa ceva?
Fiecare îşi joacă cât poate de bine rolul pe care societatea i l-a impus mai mult sau mai puţin ori pe care el însuşi l-a ales dintr-un anumit motiv, însă chiar dacă viaţa şi societatea crează totdeauna roluri pentru noi, ţineţi minte, moartea este de fiecare dată la fel pentru toţi.
Ajunşi în acest punct al discuţiei, constatăm că persoana dispare în momentul morţii. Tot ce a dobândit în timpul vieţii ca informaţie, toate experienţele omului se sfârşesc odată cu moarte sa.
Rolul pe care acesta îl joacă în societate, părinţii săi, copiii săi, propriile sale concepţii despre viaţă şi culmea, chiar şi concepţiile pe care le are despre moartea însăşi se sfârşesc în momentul în care moartea reală se petrece. Cel care urmează să moară va şti cu câteva clipe (sau cu câteva săptămâni) înaintecă va muri. În momentul în care va fi sigur de faptul că urmează să moară, toate valorile dobândite pe seama memoriei şi imaginaţiei devin nişte simple mărgele de plastic. Ce importanţă mai are pentru el o ceartă cu un prieten din copilărie dacă urmează să moară în câteva secunde? Ce importanţă mai pot avea pentru el guvernele, partidele, conducătorii, în clipa în care el urmează să părăsească această lume, e adevărat, plină de suferinţă, dar şi de mici bucurii, de mici satisfacţii? Ce importanţă să mai aibă pentru el părerea preotului sau a învăţătorilor spirituali pe care i-a urmat toată viaţa când va trebui să moară?
„Moartea pare că se întâmplă totdeauna altora”, spunea cândva un prieten căruia îi dau mare dreptate. Aşa este, atunci când vezi că cineva moare, nu te gândeşti –mai ales dacă eşti tânăr –că următorul poţi fi tu. Tinerii se cred de multe ori invincibili, bazându-şi această credinţă oarbă pe o statistică rudimentară conform căreia, în principiu, rata mortalităţii crescute este mai mare, de regulă, în cazul bătrânilor.
Nu ne place să vedem oameni morţi sau sicrie, nu ne place să vedem cimitire, nu ne convine să ni se vorbească despre boli sau moarte, însă în final acesta este de fapt viitorul nostru. Tu, cel puternic, deştept, cu păreri şi gândiri profunde despre viaţă, cu un trup armonios, plăcut de oameni şi acceptat de societate, urmează să mori. Şi poţi să mori acum, nu peste 50 de ani. Chiar eşti sigur că eşti sănătos şi că vei atinge vârsta frumoasă de 80 de ani, în care să fii înconjurat de nepoţi? Cancerul sau altă boală gravă atacă repede şi nu-şi alege victimele selectiv. Mi se pare că moartea este mult mai sinceră cu noi decât sunt oamenii. Ea nu face diferenţa între un om deştept sau prost, dintre un om sfânt sau păcătos, ne tratează pe toţi la fel. Moartea nu poate fi mituită, păcălită, fentată, ignorată la infinit.
Întreabă-te o clipă: mai ştii de unde vii? Mai ţii minte ceva de dinainte de a te naşte? Îţi spun eu de unde vii, vii dintr-un hău din care nu-ţi mai aminteşti nimic, dintr-un gol în care n-ai personalitate, n-ai impresii idioate despre tine şi despre cei din jur, n-ai memorie, n-ai gândire, n-ai noţiunea timpului. Vii dintr-un loc în care nu există „tu” şi „alţii”, iar mâine te vei întoarce acolo de unde ai venit. Fă-ţi bagajele şi fii pregătit, nu-ţi garantează nimeni că apuci clipa următoare.
Carlos Castaneda spune în una dintre cărţile sale că moartea este totdeauna în spatele nostru şi că dacă reuşim să privim rapid înapoi s-ar putea s-o surprindem. Iată o atitudine de om inteligent: să gândeşti că moartea este totdeauna cu tine. Te-ţi gândit vreodată că prima zi de naştere este şi prima zi în care începem să îmbătrânim ? Dacă privim la rece problema, nu putem şti exact dacă aceasta pe care noi o numim viaţă chiar esteviaţă sau este o moarte continuă, lentă şi aproape imperceptibilă.
Gândul la moarte ne paralizează şi de aceea încercăm să-l evităm cât putem de mult. Pornim televizorul, deschidem o carte sau ziarul, facem orice putem pentru a scăpa de apăsarea chinuitoare născută din percepţia –fie şi inconştientă –a iminenţei morţii.
Toţi se tem de moarte, iar cei care afirmă că nu se tem fac spun asta fiindcă n-o conştientizează suficient. Ce este de fapt toată alergătura după bani, case, maşini, femei? Este încercarea noastră inconştientă de a rezista în faţa morţii. Gândim că având o casă suntem mai protejaţi, că în sânul cald al unei familii o să fim feriţi de moarte, că dacă urmăm cu stricteţe indicaţiile pe care ni le dă preotul (sau gurul, după caz) moartea noastră va arăta altfel decât a unui cerşetor de pe stradă, ajuns în pragul mizeriei. Poate speri că dacă ai un copil, acesta îţi va duce gena mai departe şi că prin asta vei simţi o mică bucăţică de eternitate. O fi adevărat, dar e adevărat doar în măsura în care tu reprezinţi eternitatea pentru părinţii tăi decedaţi şi pentru înaintaşii tăi. Tu ştii foarte bine că nu eşti aşa ceva pentru părinţii tăi care au murit, că în lumea “de dincolo” ei n-o să simtă nimic din eternitate cu ajutorul tău, căci nu poţi fi nemuritor, nu poţi crea lucruri indestructibile, totul este luat de ape şi transformat în final în ţărână. Chiar acum, în locul în care stai au mai fost îngropate milioane de oameni. Poate că eşti atât de prins de societatea în care trăieşti încât îţi închipui că este importantă, solidă şi durabilă. Află că nu e nici prima şi nici ultima societate care se crede durabilă, iar istoria confirmă aceste lucruri.
Totul păleşte în faţa morţii, deci ce este de făcut? Ia gândeşte-te: îl urmezi cumva pe Iisus? E mortde mult. Pe Buddha? Şi el e mort. Toţi oamenii pe care noi îi respectăm şi-i urmăm sunt deja morţi de mult. Cultura, ştiinţa, toate astea se bazează pe experienţele unor oameni morţi care mai există doar în mintea şi în închipuirea noastră şi le acordăm atenţie atâta timp cât dispunem de memorie şi imaginaţie ca se ne putem aminti de ei. Iar memoria şi imaginaţia o să moară şi ele când va trebui să pleci definitiv de aici.
Meditaţia de astăzi este pentru cei care vor să dea piept cu moartea. Nu este o meditaţie simplă şi nu este o joacă de copii. Tehnica constă în a închide ochii şi a simţi că muriţi. Dacă aveţi loc sificient şi dacă nu vă vede nimeni, vă puteţi întinde pe podea. Reţineţi, nu “vă veţi preface” că sunteţi morţi, efectiv vă veţi imagina că moartea se petrece chiar în acel moment. Nu trebuie să vă repetaţi în minte “am murit, am murit”, lăsaţi lucrurile să se întâmple de la sine.
Iată cum poate fi practicată tehnica:
Va trebui să vă pregătiţi din timp pentru moartea voastră psihologică. Puteţi face o plimbare de câteva ore prin cimitir, admirând copacii, cerul, florile şi păsările, toate lucrurile pe care urmează să le lăsaţi în urmă în curând. Construiţi-vă în minte imaginea faptului că veţi muri în acea zi. Totul este un joc, însă acest joc văpoate oferi o perspectivă complet diferită faţă de ceea ce înseamnă propria voastră moarte. Faceţi o vizită scurtă unui prieten bun şi simţiţi-vă ca şi când ar fi ultima zi în care îl veţi vedea. Apoi, mergeţi acasă, aşezaţi-vă cu grijă pe pat, priviţi pentru ultima dată camera în care locuiţi, închideţi ochii şi daţi voie morţii să pună stăpânire pe voi. E posibil să vă cuprindă panica, dar nu vă pierdeţi cu firea: atâta timp cât încă mai gândiţi şi realizaţi că aţi intrat în panică, înseamnă că încă n-aţi murit. Chiar dacă simţiţi că panica vă cuprinde şi gândul că veţi muri pune stăpânire pe voi, rămâneţi acolo, în acea stare şi vedeţi ce se întâmplă. Oricum, într-o zi urmează să muriţi şi atunci toate astea se vor întâmpla pe bune, aşa că ce mai contează?
Cu puţin noroc veţi învăţa să muriţi, iar acesta este unul dintre lucrurile pe care dacă le învăţăm, devenim cu adevărat oameni. Reţineţi, nu supraoameni, în fiinţe paranormale, ci simplu: oameni. Prin această tehnică nu fentăm moartea, n-o ocolim, n-o ingnorăm, pur şi simplu o ajutăm să fie acolo unde îi este locul.